Sărmanul Dionis, Mihai Eminescu
Fantasticul. Elemente specifice
•
Teme:
- tema transmigraţiei sufletelor (a metempsihozei) este de factură budistă, având drept scop redobândirea paradisului pierdut şi atingerea armoniei universale (Nirvana)
- soarta tragică a omului superior, a omului de geniu, condamnat să trăiască într-o societate filistină, ostilă adevăratelor valori spirituale (se detaşează la nivelul visului , ca evadare în conştiinţa totalităţii lumii).
•
Motive: vis,
dublu,
umbra,
metamorfoză ,
zborul,
oglinda;
•
Narator: omniscient – persoana a III-a
Subiectiv – Persoana I ambiguitatea instanţei narative
•
Cronotop - discursul narativ evoluează pe două planuri temporale şi spaţiale care se întrepătrund: planul obiectiv, al lui Dionis (Bucureşti – sec al XIX-lea); planul fantastic, al visului (Iaşi – sec. al XVI-lea, în vremea lui Alexandru cel Bun), cuprinzând şi acesnsiunea lui Dan alături de Maria
Timp: răsturnare a cronologiei
Spaţiu: Exterior – mitic
Interior – confuzie
• structură dihotomică (real / fantastic), circulară;
- este o naraţiune heterodiegetică construită după un tipar narativ auctorial, în care naratorul relatează obiectiv, la persoana a III-a, din perspectivă „par derriere" („focalizare zero" – Gerard Genette)
• Incipit: un prolog teoretic speculativ, având la bază aprioritatea kantiană şi relativismul schopenhauerian (se susţine ideea unităţii micro- şi macrocosmosului): „Nu există nici timp, nici spaţiu – ele sunt numai în sufletul nostru".
• Final: - un epilog cu valoare metatextuală (autoreferenţialitatea este o anticipare a prozei post-moderniste) ce reia motivul lumii ca teatru, dar şi pe cel al avatarului: „Fost-au vis sau nu, aceasta-i întrebarea?"
- în conformitate cu opinia lui Tzvetan Todorov, ambiguitatea nuvelei este dată de o triplă „ezitare": a naratorului, a protagonistului, a naratarului;
- finalul fundamentează o „o operă deschisă", o „supraoperă" (Umberto Eco), ale cărei semnificaţii nu se vor epuiza vreodată.
•
Simboluri:
- Arheu
- Androgin
- Avatar
- Doma
- Oglinda – metafora centrală în opera eminesciană, având în centru ochiul
- Ochiul – care vede, care visează, care descifrează
- visul - poate fi privit în Sărmanul Dionis sub două aspecte: ca mod specific de recunoaştere (subiectul, reluat sub forma unei copii neidentice, se regaseşte în ea: Dan-Dionis), dar şi ca spaţiu productiv, ca modalitate de recreare şi îmbogaţire a lumii, ca posibilitate a reîntoarcerii în mit (şi aici putem include spaţiul oniric, visarea propriu-zisă a visului şi "visătoria" ca stare a "gândirii visatoare").
-
Sâmburele de ghindă
• Fantastic de tip oniric
• Registru verbal: plasticitate – infuzia liricului în epic
