LA ŢIGĂNCI, MIRCEA ELIADE – prezentare generală
Nuvela fantastică La Ţigănci (scrisă la Paris, în 1959 şi publicată în volumul omonim, în 1969, la Editura pentru Literatură) marchează începutul unei noi etape în creaţia literară a lui Mircea Eliade, în descendenţa
fantasticului filozofico-mitic eminescian, fiind considerată o capodoperă a fantasticului românesc.
Nuvela fantastică este o specie epică în proză, cu o construcţie riguroasă, angrenând două planuri narative (al realităţii, respectiv, al evenimentului misterios), în care evoluează personajul aflat în imposibilitatea de a da o explicaţie intâmplărilor. Nuvela fantastică are temă, motive, conflict, relaţii temporale şi spaţiale specifice.
Fantasticul eliadesc transfigurează artistic noţiuni abordate în lucrările savantului: mituri, hierofania (manifestarea relevată a sacrului în profan), dialectica sacrului - profan, ieşirea din timp, moartea ca iniţiere.
Dacă în scrierea fantastică întâmplările sunt relatate, de obicei, de un narator-personaj sau martor pentru a spori credibilitatea, aici
naraţiunea la pers a-III-a sporeşte ambiguitatea întâmplărilor. Perspectiva impersonală, neimplicată a
naratorului este dublată de
perspectiva protagonistului, în obişnuit, care trăieşte
uimirea şi
teama, stări specifice naraţiunii fantastice.
Ezitarea între aparenţa realistă şi neobişnuitul / irealul impus ca o prelungire a realului aparţine cititorului şi personajului.
Titlul nuvelei sugerează o hierofanie, loc de manifestare a sacrului ascuns în profan (irecognoscibilitatea sacrului). Locul numit la ţigănci reprezintă simbolic lumea cealaltă, liberă de cotingenţele timpului şi ale spaţiului în care locuiesc nemuritorii. Este altceva decât lumea de dincolo, unde se duc toţi după moarte, dar de unde nu se înapoiază nimeni. Intrat pe tărâmul celălalt, spaţiul mitic al originilor, Gavrilescu “traversează, ca novice, o moarte rituală, initiaţică, diametral opusă morţii fizice, naturale: la ieşirea din acest spaţiu, el urmează să parcurgă o naştere iniţiatică, să capete o nouă personalitate" .
Prin corelare cu titlul,
tema nuvelei este aceea a
ieşirii din timpul istoric, linear, ireversibil, şi a trecerii în timpul mitic, circular. Alte teme configurate în text sunt: erosul, logosul, moartea şi creaţia, iar motive literare: labirintul, timpul,
memoria.
Sorin Alexandrescu consideră nuvela o alegorie a morţii sau a trecerii spre moarte, aventura unui ins atras de amintire. Formularea este acceptabilă, dacă moartea este inţeleasă potrivit concepţiei lui Eliade: “iniţierea este o moarte şi orice moarte inteligentă asumată poate echivala cu o iniţiere."
Construcţia subiectului.
Acţiunea este plasată în
Bucureştiul de altă dată, cadru temporal şi spaţial spiritual des întâlnit în opera literară a lui Eliade, întrucât el consideră că „orice loc natal constituie o geografie sacră". Pentru cei care l-au părăsit, oraşul copilăriei şi adolescenţei devine totdeauna un oraş mitic. Bucureştiul este, pentru mine, centrul unei mitologii inepuizabile. (M. Eliade-„încercarea labirintului"- 1978)
Realizarea
fantasticului în această nuvelă se face prin îmbinarea planului real cu planul ireal, secvenţele narative fiind dominate, pe rând de unul din aceste planuri.
Epicul dublu este relevat de existenţa în planul secund a unor elemente semnificative, aparţinând celuilalt plan decât cel dominant în secvenţa epică respectivă. Altfel spus, epicul dublu este construit din două planuri, unul real şi altul ireal, care merg paralel şi concomitent pe parcursul întregii nuvele, numai că unul este planul principal şi celălalt cel secundar, schimbându-se între ele, conform secvenţelor epice care compun nuvela.
Nuvela se structurează în opt secvenţe epice, conform planului real şi ireal dominant (epicul dublu), distribuite simetric, cu intrări şi ieşiri din timp şi din lumi paralele:
-secvenţa I – domină planul real; în plan second este planul ireal;
-secvenţa II – III – IV – domină planul ireal; în plan second este planul real;
-secvenţa V – VI –VII – domină planul real; în plan second este planul ireal;
-secvenţa VIII – domină planul ireal, având şi câteva elemente ale realului.
„La ţigănci" este contruită pe tema hierofaniei, a manifestării sacrului în profan, sugerând trecerea spirituală a omului dinspre viaţă spre moarte. Sacru este un concept cu accepţia de sfânt, care inspiră sentimente luminoase şi înălţătoare, ceea ce este dincolo de lumea concretă, banală, iar profan înseamnă nepriceput, necunoscător, ignorant, laic.
începutul nuvelei este reprezentat de monologul interior al profesorului Gavrilescu, în formula autoadresării, despre şansa omului într-o existenţă înăbuşitoare..
Secvenţa I este dominată de planul real, dar în secundat se manifesta irealul, prin câteva elemente cu semnificaţii mitice şi mistice.
Profesorul Gavrilescu se întoarce acasă cu
tramvaiul de la lecţiile de pian, pe o „
căldură încinsă şi înăbuşitoare" fiind obsedat de
colonelul Lawrence „şi de aventurile lui în Arabia", despre care nu ştia mare lucru, ci numai că „arşiţa […] l-a lovit în crestet […] ca o sabie". Căutând portmoneul ca să-şi cumpere bilet, vine vorba de locul numit „la ţigănci", despre care unul dintre călători, crede că „e o ruşine", dar Gavrilescu este fascinat de acest spaţiu, considerând că „pe o arşiţă ca asta, e o plăcere", fiind umbrit de
nuci bătrâni. O altă obsesie a profesorului este monotonia vieţii cotidiene, sugerată de obişnuinţele zilnice, „trec regulat cu tramvaiul ăsta de trei ori pe săptămână", deşi el ar merita altceva pentru că are „o fire de artist…". Banalitatea vieţii (profanul) este definită de interese materiale, Gavrilescu socotindu-şi câştigul în bani şi lecţii de pian, care l-au obosit spiritual. îşi aduce aminte că şi-a uitat „servieta cu partituri" la eleva sa, Otilia, nepoata doamnei Voitinovici, din strada Preoteselor. Coboară din tramvai cu intenţia să-l ia în sens invers pentru a-şi recupera servieta, se simte foarte „obosit, istovit", deşi este încă „în floarea vârstei", având numai patruzeci şi nouă de ani. îşi aminteşte de tinereţe, atunci când nu-l interesa aspectul material al vieţii, „când eşti tânăr şi esti artist, le suporţi pe toate mai uşor", la Charlottenburg, când era nemâncat şi „fără un ban în buzunar". Aude uruitul tramvaiului trecînd pe lîngă el, îl pierde, îl „salută lung cu pălăria", ca atunci când, „pe timpuri, Elsa pleca să petreacă o lună la familia ei".
Epicul dublu în această secvenţa este realizat prin câteva elemente nefireşti, ireale, ce vor deveni laitmotive pe parcursul nuvelei: căldura dogoritoare dilată parcă gesturile, îşi caută portmoneul şi întârzie cumpărarea biletului, se confesează călătorilor din tramvai, obsesia colonelului Lawrence, borbdeiul ţigăncilor ca spaţiu misterios de iniţiere spirituală. Obsesia vieţii banale (de trei ori pe săptămână merge cu acest tramvai), pălăria, banii, incapacitatea bătrânului de a sesiza „răcoarea" bordeiului sunt atitudini şi gânduri ale vieţii materiale, ale realului, semnificaţii ale profanului, ale lumii obişnuite, ce devenise sufocantă pentru profesor.
Gavrilescu este atras de umbra şi răcoarea nucului din gradina „ţigăncilor" şi, fără să-şi dea seama, se trezeşte în faţa porţii, unde îl întămpină „o neaşteptată, nefirească răcoare".
Secvenţele II, III şi IV se desfăşoară în locul numit „la ţigănci" şi sunt dominate de planul ireal, sugerând pregătirea spirituală iniţiatică pe care Gavrilescu trebuia să o parcurgă dinspre viaţă spre moarte. îl întâmpină „o fată tânără, frumoasă şi foarte oacheşă", care-l conduce către o
căsuţă veche, în timp ce Gavrilescu aude în depărtare uruitul metalic al tramvaiului, care i se păru insuportabil. Bătrâna îi cere să-şi aleagă o fată, dintr-o ţigancă, o grecoaică, o evreică, deoarece Gavrilescu respinsese nemţoaica.
Baba îi cere trei sute de lei, iar el socoteşte din nou că suma este contravaloarea a trei lecţii de pian şi se confesează spiritual „sunt artist", motivând că „numai pentru păcatele mele am ajuns profesor de pian, dar idealul meu a fost, de totdeauna arta pură". Ceasul de la bordeiul ţigăncilor stătuse, întrucât noţiunea de timp avea aici alte dimensiuni, „nu e grabă […] avem timp". O emoţie puternică puse stăpânire pe el, şi „se simţi deodată fericit", parcă ar fi fost din nou tânăr. în bordei îl întâmpină cele trei fete pe care le alesese, o ţigancă, o grecoaică şi o ovreică, i se face sete, stare motivată de căldura obositoare pe care o îndurase afară, în lumea reală. Fetele se amuză de starea lui confuză, semn că el se desprinsese de lumea reală, ale cărei repere nu se mai regăsesc aici şi constată că lui îi este frică. Gavrilescu se apară, motivându-se din nou spiritual, că a trăit „un vis de poet" şi a simţit în tinereţe „o pasiune nobilă", a iubit-o pe Hildegard, aşadar are pregătirea spirituală superioară de a putea depăşi barierele vieţii reale, către o altă lume. Cu toate acestea, el nu poate ghici ţiganca, nu poate trece de prima probă iniţiatică, aşadar el nu poate transcede spiritual şi fetele îl prind într-un cerc ameţitor, ca într-o horă de
iele. El îşi pierde cunoştinţa, intră într-o stare superioară de vis, care este prima treaptă spre iniţiere. Gavrilescu se trezeşte ameţit şi confuz, într-o lume ciudată, încaperea îi este total necunoscută, cu paravane multicolore, cu şaluri şi broderii şi se gândeşte că totul „era o iluzie", obiectele fiind reflectate şi multiplicate de oglinzi. Simte o fericire totală, „o nemaipomenită beatitudine i se risipi ca un fior cald în tot trupul’, îşi aminteşte că visase, încurca elemente reale (arşita) cu amintirile din tinereţe şi se refugiază în artă. Fetele îşi reproşează reciproc faptul că l-au lăsat să se agaţe de amintirile lumii reale, care sunt pierdici în evoluţia iniţierii spirituale, de aceea „s-a încurcat din nou" şi „n-o să mai ştie cum să iasă". Ele insistă să ghicească ţiganca, deoarece n-o sa-i pară rău. Gavrilescu nu poate ghici, pentru că spun ele, « şi-a adus aminte de ceva şi s-a pierdut, s-a rătacit în trecut ». Dacă el ar fi ghicit ţiganca, pentru că ăsta-i
jocul, l-ar fi plimbat prin toate odăile, « ar fi fost foarte frumos », dar el « se repezi la pian » şi începe să cânte cu « toata puterea », parcă ar fi vrut să între tot mai adânc într-o stare artistică superioară. Se simte singur în aceasta lume total necunoscută pentru el, se loveşte de paravane sau obiecte neidentificate, « căci nu le cunoştea formele », căldura îl sufocă din nou, nu se mai recunoaşte pe sine, este « mai slab decât se ştia, cu oasele ieşindu-i prin piele […] aşa cum nu se mai văzuse niciodată «Se simte înfăşurat strâns într-o draperie, ca într-un giulgiu mortuar şi înţelege ca se va sufoca, pierzându-şi total percepţia lumii înconjurătoare, «sunetele păreau înecare în pâslă».
Secvenţele V, VI şi VII sunt dominate de planul real, în care revin gesturile, obsesiile şi simbolurile din prima secvenţă, ca sugestie a vieţii mereu acceaşi, monotonă, banală, obositoare.
Gavrilescu povesteşte babei stadiul iniţierii lui, accentuând chinul din ultima etapă a traversării stării de la materie la spirit, « m-am văzut gol şi am simţit draperia strângându-se în jurul meu, ca un giulgiu […] ce-am mai pătimit », face legătura cu viaţa reală, apelând la aceeaşi oboseală sugerată de « căldură » şi de « colonelul Lawrence ». Intrând în lumea reală, se urcă în tramvai, se confesează călătorilor, spunându-le ca şi-a uitat servieta în strada Preoteselor şi le mărturiseşte obsesia neîmplinirii : « Eu, pentru păcatele mele sunt profesor de pian, dar n-am fost făcut pentru asta.. ». Coboară din tramvai la staţia Preoteselor şi constată că la nr. 18 nu mai locuieşte doamna Voitinovici şi nici Otilia, ci familia Georgescu. O vecină îi spuse că doamna Voitinovici se mutase de opt ani în provincie, după ce se căsătorise Otilia. Totul este confuz pentru Gavrilescu, se urcă în tramvai, îşi caută portmoneul, revine obsesia colonelului Lawrence, dă taxatorului o bancnotă şi află că banii se schimbaseră de un an, discuţia despre ţigănci stârneşte reacţii pseudoscandalizante (« e o ruşine »), Gavrilescu « se simţi deodată obosit, istovit ». Se întoarce acasă, unde constată că acolo locuieşte altcineva, după care se duce la cârciuma din apropiere şi află că soţia lui, Elsa, plecase în Germania, « după ce a dispărut Gavrilescu. La toamnă se împlinesc 12 ani ».
Gavrilescu se urcă într-o birjă şi cere să-l ducă la « ţigănci », atmosfera ţine de fantastic, este o noapte frumoasă şi miroase a regina-nopţii.
Birjarul, « a fost dricar », sensibil (« îmi plac florile, caii şi florile’), « fire de artist », îl ajută să ajungă dincolo, trecându-l prin locuri impuse de tradiţia înmormântarii, urmând un drum prestabil, oprindu-se « în dreptul bisericii », sunt « fel de fel de flori » şi-l consolează « n-o să vă pară rău… ».
Ultima secvenţă este dominată de planul ireal şi se petrece « la ţigănci », unde Gavrilescu este primit de baba, plăteşte suta de lei, constată că « e târziu » şi-şi cere iertare. Baba continuă iniţierea lui Gavrilescu, îl previne să nu se rătăcească iar, îi spune parola (« Eu sunt, m-a trimis baba ») şi-i explică drumul : ‘să numeri şapte uşi. şi când oi ajunge la a şaptea, să baţi de trei ori ». Se încurcă în numărarea uşilor, se simte sleit de puteri, intră într-o cameră la întâmplare şi deodata simte « un parfum uitat », acela a lui Hildegard. Gavrilescu se disculpă, îi explică ce se întâmplase în tinereţe, când starea spirituală fusese învinsă de starea materială « dacă aş fi avut bani la mine… , dar acum, nu mai am nici casă, nu mai am nimic ». Hildegard, îi spune să vină cu el, dar lui Gavrilescu îi e frică şi încearcă o ultimă « agăţare » de real, ‘ah, pălăria […] şi voii să se întoarcă ». Hildegard se miră că el încă nu întelege ce i se întâmplă, fiindu-i greu să accepte şi dă vina pe oboseală. Se urcă amândoi în trasură şi acelaşi birjar îi duce « spre pădure, pe drumul al mai lung », timpul fiind definit şi acum de alte dimensiuni (« mână încet. Nu ne grăbim… »). Gavrilescu intră într- o stare superioară a visului (‘aş crede că visez’), singura care perimte omului să acceadă în lumea spitituală : « Toti visăm […] Aşa începe. Ca într-un
vis… ».
Personajul: Nuvela ilustrează aspiraţia omului sensibil, a artistului de a atinge absolutul prin propria menire : « Pentru păcătele mele am ajuns profesor de pian. Dar eu trăiec pentru arta pură ». Setea omului superior de a atinge absolutul în cunoaştere este asemănătoare cu accea a lui
Dionis din nuvela eminesciană : « Iată o ocazie ca să-ţi îmbogăteşti cunoştinţele » (îşi spuse Gavrilescu atunci când intrase în bordeiul ţigăncilor). Dorinţa de a pătrunde în Shambala presupune luptă (trebuie să fii tânăr, puternic şi Gavrilescu este istovit); trebuie să ai curaj (şi lui Gavrilescu « îi e frică ») şi trebuie să fie încărcat de iubire (şi el nu se împlinise erotic). Nuvela exprimă drama unui ratat, a unui om ce s-a lăsat dominat de profan, de viaţa monotonă care-l apasă, de banalitatea simbolizată de căldura sufocantă.
Portretul personajului se conturează în primul episod, prin autocaracterizarea devenită laitmotiv în episoadele următoare: „Pentru păcatele mele sunt profesor de pian. Zic pentru păcatele mele, adăugă, încercnd să zâmbească, pentru că n-am fost făcut pentru asta. Eu am o fire de artist." Atitudinea personajului este redată, în mod realist, prin dialog, monolog interior şi gesturi.
Gesturile stângace, comportamentul nesigur, visător, locvacitatea, uitucenia configurează portretul moral al profesorului de pian. Vârsta personajului, 49 de ani, poartă simbolistica cifrei 7, încheierea unui ciclu de existenţă în plan terestru, moment al treerii spre iniţiere, în alt plan spiritual.
Deşi este marcat de aspiraţia spre absolutul artei, al muzicii şi are nostalgia iubirii pierdute, Gavrilescu nu intră în sfera tragicului. Nu are nici forţa necesară (este obosit, istovit), nici curajul (frica îl copleşeste mereu), nici împlinirea erotică sau artistică necesară. El devine anxios, tinde spre lumea banală, monotonă din care avenit şi refuză să ia act de tragicul existenţei sau de ritualul misterios al iniţierii.
Eroul ar putea avea ceva din miticul
Orfeu – este muzician, şi-a pierdut iubita, rătăceşte în lumea de dincolo, spre centrul esoteric, misterios al bordeiului, trăieşte durerea prin muzică, trebuie să respecte condiţiile lui Hades ( ghicitul, probele).
Gavrilescu resimte însă totul ca pe o farsă, ca un joc din care trebuie să iasă. E. Simion consideră că „ în termeni existenţialişti, Gavrilescu refuză să ia act de condiţia lui, refuză să-şi asume destinul tragic". Fără a fi prin aceasta mai puţin tragic, în destinul omului simplu, eşuat în visele lui, se descoperă o realitate spirituală profundă.
După cum s-a putut observa personajele nuvelei La ţigănci poartă semnificaţii mitologice.
Istoric al religiilor, scriitorul combină şi reinterpretează vechile mituri, încât personajele nuvelei sunt purtătoare de semnificaţii multivalente. Din perspectiva mitologiei antice şi a alegoriei morţii, Eugen Simion a atribuit o serie de valor simbolice personajelor: baba ar fi cerberul care păzeşte intrarea în Infern, dar cere vamă, precum
Charon. Luntraşul este identificat cu birjarul, fost dricar, care îl va conduce pe Gavrilescu spre „pădure". Fetele ar putea fi Ielele sau Ursitoarele dar şi Parcele.
Hildegard şi Elsa simbolizează iubirea spirituală şi iubirea fizică. De aceea existenţa alături de Elsa l-a aruncat în condiţia de „modest profesor de pian". Pierderea lui Hildegard în tinereţe ar constitui păcatul personajului, iar regăsirea ei, sugerează regăsirea muzei, a iubirii spirituale, capabil să-l conducă pe artist spre a-şi recupera adevărata condiţie: aceea de creator.
Aceste numeroase aluzii mitice prezente în text fac posibilă interpretarea după care „La ţigănci" nu ar înfăţişa doar o călătorie spirituală într-o zonă situată dincolo de realitatea cotidiană, ci o „
alegorie a morţii".
