Naraţiunea poetică eminesciană
Tradiţia critică utilizează în legătură cu epica eminesciană încadrări precum proza poetică, poeme în proză, poeme în proză, proză filozofică, proză fantastică şi filozofică.
De la Eminescu la Eliade traseul epic distinge naraţiunea poetică (şi temele eminesciene, romantice şi filozofice) de naraţiunea mitică (în care sacrul şi profanul coexistă). Majoritatea exegeţilor constată apropierea celor doi scriitori prin fantasticul doctrinar, ca metodă. Prin lirica rolurilor şi cea personală, monologul dramatic eminescian este apropiat de naraţiunea poetică. Folosind naraţiunea, descrierea, tabloul şi evocarea, imaginaţia romantică eminesciană apelează la vis, magie şi cosmogonie. Fragmentarismul prozei şi lirismul ei constituie argumente pentru detaliile monolugului, pentru drama singurătăţii şi a scurgerii timpului. Este nu numai o cuprindere a păţrii (detaliilor) în întreg, ci şi a poeziilor scurte în poeme ample, în tablouri vaste, vizionare. încărcăturii fantastice şi filozofice a crea?iei eminesciene şi jocurile viziunii cu abstracţiile i-au consacrat pagini extraordinare George Călinescu, Edgar Papu şi Ion Negoiţescu. Lucrând in paralel la mai multe proiecte, Eminescu, în căutarea formei desăvârţite si a idealităţii, utilizează numeroase variante si combinaţii ale monologurilor sale dramatice. Poezia Peste Vârfuri este astefl deprinsă din piesa Bogdan – Dragoş, unde constituie cântecul Anei, un răspuns într-un dialog. De aici o va detaţa, mai târziu, Titu Maiorescu. Adânca mare va fi cuprinsă in poiectul Decebal. Melancolie este o cugetare (meditaşie) despre deţertăciune a lui Ştefănişă din drama Mira. Tot aici îşi află punctul de pornire poezia mortua est. Cugetările sărmanului Dionis sunt versurile cuprinse in nuvela Sărmanul Dionis, iar poezia înger de pază este cuprinsă in romanul Geniu pustiu (explicând iubirea lui Toma Nor pentru Poesis). Mureşanu, din 1872, se contaminează cu Demonism si Povestea magului calator în stele. în ultimă instanţă, vocile lirice eminesciene (monologuri dramatice) se află in dialog şi completare. Năzuinţa este spre steaua fiinţei, după marile modele cosmologice, spărgând cercurile destinului, ale legendei şi ale existenţei individuale, vulnerabile şi pagurice .
Dacă ierarhizăm informaţiile din bibliografia eminesciană (lăsând afară numeroase aproximaţii şi exagerări) este de subliniat în primul rând faptul că autorul scrie o proză de idei, fantastică şi filozofică, axată pe experienţe spirituale.
Dintr-o asemenea perspectivă, a gândirii şi comsogoniei, a temelor fundamentale ale creaţiei şi a imaginarului poetic î şi argumentează cărţile despre Mihai Eminescu criticii literari Geroge Călinescu, Edgar Papu, Eugen Simion, Dan Mănucă, Ioana Em. Petrescu, George Munteanu şi alţii. Poetul era "un om de pasiune". Aceasta este dominanta actelor esenţiale din care s-a realizat opera romantică eminesciană. Pasiunea şi tendin?a dramatică îl duc la contemplaţie. S-au alcătuit, se ştie, statitici privind dispoziţiile sufleteşti întâlnite în operă. Subliniem faptul că la Eminescu pasiunea dă viaţă gândirii. "Sucul învietor al gândirei e patima. E vorba numai ca această patimă să aibă un obiect nobil; desigur că cel mai nobil este adevărul", arată scriitorul, component al falangei junimiste (sinonimă cu direc?ia nouă). "A pus în tine Domnul nemargini de gândire". ?i: "recea cumpăn-a gândirii"; "o gândire este un act, un cutremur al nervilor. Cu cât nervii se cutremură mai bine, cu atât cugetarea este mai clară". Aşa cum arată proza sa, căutările ideale ale unor eroi precum Dionis sau Toma Nor, pentru cutremurul nervilor nu este suficientă ereditatea incărcată, ci trebuie poezia, proza ?i fapta înaltă, idealită ţile eminesciene, romantice. Iubirea şi cunoaşterea sunt puse de Eminescu în legătură cu fericirea şi creaţia, cu infinitul şi absolutul.
Personalitatea lui Eminescu e caracterizată prin setea de adevăr al vie?ii ?i prin tentarea idealită ţii şi asumarea faptei. Câteva din sensurile profunde ale vieţii şi operei eminesciene se referă la importanţa muncii, puterea creatoare a omului, raportul dintre existenţă şi crea?ie în cazul geniului, dialectica antitezelor, distribuirea între solitar şi solidar. Esenţiale rămân astăzi arheologia operei, lirismul reflexiv şi poemele în proză pe bază autobiografică, cu substrat filozofic şi folcloric. Scriitorul asociază adesea meseriei poetice " Sentimentul meu vecinic e acel penibil al unei muşcături, ale cărei dureri ard şi nu încetează nicicând", notează scriitorul. Existenţa ca goană ?i piatră a lui Sisif şi tentarea imensită ţii apar adesea la Eminescu. "Am ruginit cu totul intelectual" şi mi-ar trebui cel pu?in ?ase luni de odihnă ca să-mi vin în fire, "ca maşină intelectuală capabilă de a mai concepe ceva", scrie poetul într=o scrisoare către Veronica Micle, din mai 1882. Cu zece ani înainte, Dionis, cuprins în "nemarginile gândirii", din aproprierea divinită ţii, tentează absolutul iubirii şi al cunoaşterii.
II. Eminescu între junimişti
Prin junimi?ti, modernismul românesc include valori culturale ?i estetice, dar ?i politice, sociale şi liberale. Că este 1.un grup de influenţare (presiune), 2. o relaţie specială între societate, politică si cultură, 3.un microunivers elitist, suficient sieşi sau 4. o lume mică, într-o mişcare culturală amplă, Junimea reprezintă o şcoală de cadre, în care intră conducători, guvernan?i, pameni dâde cultură şi executanţi (Sorin Alexandrescu). în strânsă legătură cu acest modernism se pot (re)pune în discu?ie, cum s-a mai făcut, diferite aspecte referitoare la "paradoxul" apartenen?ei la spa?iul cultural european, al simultaneită ţii cu marile momente culturale europene, al continuită?ii/discontinuităţii culturii române, al contextualizării.
Falanga junimistă şi direc?ia nouă arată cel mai bine dimensionarea acestei mişcări. Romantismul eminescian reprezintă la noi una din feţele modernită ţii, alături de realismul ironic al lui I.L.Caragiale. Li se adaugă relismul popular al lui Ioan Slavici, realismul bufon al lui Ion Creangă şi combinarea modernă a criteriilor clasice, realiste şi romantice de către Titu Maiorescu, în prezentarea direc?iei noi şi a principiilor săi reprezentanşi.
Cercurile interioare, strategiile junimiste (prezentarea de sine şi rupturile) şi formele convenţiilor (contestarea, legitimitatea şi organizarea) şi modul de organizare a discursului arată concordanţe şi nuanţe între junimişti. Emblematic, sistemul normativ junimist – ilustrat exemplar prin ini?iativele culturale ale lui Titu Maiorescu- domină şi astăzi cultura română. Prin clasicii junimi?ti, în această perioadă au fost fixate câteva canoane estetice (Sorin Alexandrescu).
Programele şi manualele şcolare eviden?iază faptul că, în epoca Junimii, Eminescu reprezintă poetul, Caragiale dramaturgul, Slavici nuvelistul ?i Maiorescu îndrumătorul literar, criticul. Alte aserţiuni critice au în vedere dimensiunile tragice, filosofice şi folclorice ale creaţiei eminesciene, valoarea prozei literare şi a creaţiei eminesciene, valoarea prozei literare şi a gazetăriei şi temele fundamentale ale acesteia, componentele comice şi tragice ale operei caragialiene, speciile literare cultivate (textul ca "mărime negociabilă") şi familia de sânge şi de spirit a scriitorului, realismul poporal, coexistenţa eticului cu esteticul şi seriile sociale şi psihologice ale operei lui Ioan Slavici, estetica fonetică la Creangă şi exponen?ialitatea creaţiei sale. Aprecierile criticii literare specializate constituie puncte de sprijin în receptarea operelor de către elevi, pentru afirmarea sinonimiei dintre direcţia nouă şi falanga junimistă şi a rolului lui Titu Maiorescu şi a scriitorilor în această grupare.
