Alegoria morţii în La ţigănci
O buna parte din nuvelele scrise dupa 1945 (Un om mare, Douasprezece mii de capete de vite, Fata capitanului, Ghicitor in pietre, La tiganci, O fotografie veche de 14 ani), desi in unele privinte continua tipurile de fantastic cultivate inainte de razboi, vadesc si o innoire fundamentala. In Domnisoara Christina (1936) si Nopti la Serampore (1940), fantasticul, ca bresa adânca in sistemul logic cauzal al lumii, este provocat de interventia activa, pregnanta a unor forte experioare lumii: strigoiul ori Suren Bose. In Sarpele (1937), ca si in Secretul doctorului Honigberger (1940), Andronic ori Zerlendi apartin lumii “de aici", dar actioneaza in numele “altei" lumi, careia ii apartin egalmente si care se si dizolva in finalurile apoteotice ale nuvelelor respective. In toate aceste cazuri, naratorul ori eroul povestirii are de înfruntat fortele extramundane, infruntarea insasi devenind o experienta spirituala majora, definitorie.
In nuvelele postbelice, fantasticul nu mai este provocat de nicio forta exterioara identificabila. Nicio “cauza" concreta nu poate fi gasita pentru aventurile lui Gore, Cucoanes ori Brandus, ba chiar actiunea lui Dugay este negata in cursul discutiilor din momentul naratiunii. Perspectiva autorului asupra Realului si a Irealului se modifica in sensul ca acestea nu mai sunt considerate opuse, sau in orice caz separate, aflate in tensiune ori intr-un “echilibru al terorii", ci dimpotriva, ele acum fuzioneaza, se afla intr-o perfecta osmoza. Nu mai exista doua lumi diferite, ci un singur continuum, prin care se trece liber, nestanjenit, in ambele directii. "Granita" dintre Real si Ireal este desfiintata atat material, ca diferenta calitativa, palpabila, intre doua moduri existentiale diferite, cat si din punct de vedere al trecerii. Egor stia, chiar in vis, ca se lupta cu strigoiul, pe cand Gore sau, cel mai evident, Gavrilescu, din La tiganci, nu inteleg nimic din ce li se intampla. Irealul nu mai irupe acum violent in Real, perturband mecanismele lui logice, o data cu buna constiinta a oamenilor, ci se deghizeaza in Real, lasand aparent neatinse atat mecanismul,cat si constiinta Realului. Gore trece din prezent in trecut si inapoi in prezent fara ca niciun semnificant sa se modifice alarmant, fara nicio pedica si nicio anxietate. La fel Gavrilescu si chiar Cucoanes, care, exprimand disperarea de a nu mai trai omeneste cu Lenora, trece apoi foarte firesc la noua conditie,marginindu-se sa exclame:"E bine!" fara nicio preocupare pentru “definirea" acesteia, asa cum i-o cere naratorul. Fantasticul nu mai este declansat de un comportament insolit,ci actioneaza difuz, subteran, subreptice, intr-un process meandric, dar nu de intelegere a Irealului, ci de recunoastere a acestuia. Fantastic nu mai este dialogul intre doua lumi,ori suspendarea eroului intre ele,ci prezenta nestiuta a uneia in cealalta.
Sentimentul cititorului ca se afla intr-o lume fantastica nu mai provine din caracterul straniu(cu functie de semnal!) al unor evenimente,din imposibilitatea sa de a cunoaste adevarul semnificat al semnificantului, ci din presimtirea uneori angoasata a ambiguitatii totale a oricarui semnificant decat cel presupus; nu in sensul ca acesta este eronat ori anulat, ci pur si simplu, in sensul ca acesta este dublat de un altul, nestiut in momentul evenimentului,dar aflat mai tarziu,sau niciodata, dar , oricum, ecisive in destinul celui care il traieste; fantastica este deci aceasta ordine secunda a Realului, adica ordinea Irealului, care o dubleaza pe cea aparenta si logica a Realului.Cu alte cuvinte, pentru a intra in terminologia lui Mircea Eliade insusi, fantasticul este prezenta nestiuta a Sacrului, camuflata in Profan, fantastica pentru ca ratiunea noastra, apartinand ea insasi Profanului, n-o mai poate integra firesc unui Cosmos Total, ci o refuza, adica proiecteaza in lumea de dincolo. Dialecticii literare a Realului si Irealului i-ar coresponde atunci,in gandirea filosofului,dialectica Sacrului si a Profanului, asa cum vom incerca sa explicam si mai jos.
Evolutia interna, cronologica, a nuvelelor este ea insasi caracteristica. Daca Un Om mare(1945) continua direct Sarpele(ca modalitate), Douasprezece mii de capete de vite(1952) este un prim “exercitiu"al noului tip de fantastic, dezvoltand sugestii din Nopti la Serampore si Secretul doctorului Honigberger.Apoi Fata capitanului(1955),Ghicitor in pietre(martie,1959) si O fotografie veche de 14 ani(aprilie,1959)sondeaza drumuri noi,pentru ca La tiganci(iunie,1959) sa devina o cristalizare evidenta a noului tip de fantastic care se va instaura de aici inainte definitive in opera lui Mircea Eliade. De alfel,si din punct de vedere al valorii artistice,nu ezit sa consider aceasta nuvela drept capodopera scriitorului si una dintre cele mai bune din literature romana.Este si motivul pentru care ma opresc mai mult asupra ei.
Mai intinsa decat celelalte nuvele, La tiganci este si mai riguros constituita.Episoadele,despartite graphic,in numar de opt,constituie etape dinstincte ale aventurii lui Gavrilescu,perfect simetric organizate:
I:in tramvai;
II-III:la tiganci;cele trei femei;
IV:la tiganci,"visul";
V:in tramvai;la Voitinovici;
VI:acasa;
VII:pe drum,in birja;
VIII:la tiganci;plecare finala.
Asadar,dupa un episode introductive plasat in lumea cotidiana, normala a lui Gavrilescu, urmeaza trei episoade la tiganci(acestea tot in numar de trei!),apoi trei episoade in lumea exterioara,acum “anormala",dezorganizata,si,in fine,reintoarcerea la tiganci si plecarea definitive “dincolo".Pendularea lui Gavrilescu intre Real si Ireal este,deci,organizata dialectic:
Real – “Ireal"-“Real"-Ireal.
Termenii extremi ai secventei numesc “iesirile" si totodata"intrarile" dintr-un mod de existenta in altul:Realul,adica viata cotidiana obisnuita a lui Gavrilescu,se epuizeaza in episodul I,o data cu sosirea personajului in fata gradinii misterioare a tigancilor,acesta “iese" din Real pentru a “intra",in momentul urmator,in “Ireal",notat in ghilimele pentru a putea fi diferentiait de momentul final,Ireal,in comparatie cu care el nu reprezinta o iesire definitive in lumea terestra,ci numai una intermediara,Gavrilescu trecand din lumea cotidianului in cea vrajita a Tigancilor,acest limb necesar.In fine,termenul al treilea,"Real",tot in ghilimele,desemneaza intoarcerea intr-o lume in care a pastrat numai aparenta cotidianului,dar este plina de surprise,marcand instrainarea fatala a personajului.Toate cele patru faze ale aventurii lui Gavrilescu,constituie in cele 8 episoade ale nuvelei (1+3+3+1),reprezinta faze ale unui itinerar spiritual ,itinerarul dintre Viata si Moarte,dintre Profan si Sacru,dintre lumea “de aici" si lumea “de dincolo".Constructia insasi a nuvelei,dialectica desfasurarii ei “semnaleaza"semnificatia “secunda"a textului,dincolo de aparenta strict terestra a semnificatiilor.O analiza mai stransa a acestora se impune,totusi,relevand impresionanta reverberatie de sensuri a fiecarui element epic,adica ambiguitatea lor inepuizabila.
Tehnica narativa a lui Mircea Eliade continua acum procedee intalnite inca din Sarpele,respectiv integrarea efasata in test a unor termini cu valoare simbolica,ori de semnal al unei alte semnificatii decat cea literara.Esentiala si definitorie pentru proza lui Mircea Eliade mi se pare discretia,voita lipsa de spectaculozitate a procedeului.La tiganci se preteaza la nenumarate speculatii si trimiteri mitologice,la toate nivelele textului.Cele trei fete sunt Ursitoarele,Parcele,zane ori “spirite" ale unor stravechi civilizatii (ceea ce,atunci,ar deschide noi dileme:civilizatiile ar fi modalitati spirituale pentru “marea trecere",ori forme ale culturii tentand “artistul"din Gavrilescu etc.)Baba este un alt Charon,priveghind trecerea dincolo si primind,oboluldupa traditie,o secreta magiciana stapana peste timp si spatiu,ca si Suren Bose,ori un spirit malefic folkloric ca in basmele romanesti.Ghicitul insusi nu este cumva o proba specifica riturilor de initiere,sau,mai mult nu reprezinta un fel de vama luata sufletului celui care a murit,in cursul calatoriei lui?Atunci "ratacirea" lui Gavrilescu prin “labirintul" bordelului celor trei fete este tot un moment characteristic al riturilor mortii?Si asa mai departe.
Este neindoielnic ca un istoric al religiilor ar putea glosa indefinit pe marginea Tigancilor!Nu se afla nici in competenta,nici in intentia mea un asemenea efort.Interesat mai mult de structura fantasticului la Mircea Eliade si de arta strict literara,am dorit,radicand,intrebarile de mai sus,sa sugerez numai vastitatea orizontului conotativ al textului,la orice nivel al lui.
Evidenta construirii nuvelei ca o alegorie a mortii,mai bine zis,a trecerii spre moarte ,nu mi se pare ca mai necesita demonstrate mitologice,tocmai pentru ca se sprijina,din punct de vedere literar,pe convergenta conotatiilor textului.
Exista,din acest punct de vedere,in nuvela,o strategie generala a epicului,care tine atat de o atenta mise en scene a evenimentelor,in sens de creare a unui veritabil “spectacol",cat si de o tratare a cuvantului in tehnici mai curand lirice,frecvente in poezie.
Evenimentul narat capata ambiguitate prin varierea nesfarsita a decorului,actorilor si a perspectivelor-divergente-ale acestora,deci exact ca si cum s-ar afla pe o scena in care ceea ce este prezentat nu mai poate fi comentat de autor,pastrandu-si o enigmatica autonomie.In mod paralel,termenul care numeste evenimentul isi pierde “autoritatea"lui din proza,putand fi inteles numai prin raportarea la context,sin u numai la cel imediat,ci si la cel “total"(intreaga nuvela),la fel ca intr-un poem care in sensul unui cuvant le “iradiaza" pe toate celelalte si isi primeste"iradierea" tuturor celorlalte.
Astfel intreaga nuvela are o perfecta logica literara,intrerupta insa brutal,exact la mijlocul textului,dupa episodul al IV-lea,plecarea de la tiganci,cand tot ceea ce urmeaza nu mai poate fi considerat,ca pana atunci,drept o “vizita" intr-o casa de toleranta,a unui excentric,ci,devine,eventual,o bajbaiala a unui individ confuz printr-un oras toropit de caldura,cu oameni si ei confuzi.A doua parte a nuvelei,intr-o perspective literara,are in fond aceeasi logica a absurdului ca si Caldura mare a lui Caragiale,schita deloc fantastica,deloc stranie,cid oar comica,pentru ca intreaga confuzie care i-a lovit pe bucuresteni este “explicate"prin factori “climaterici".Cele doua logici din nuvela lui Mircea Eliade nu sunt deci calitativ diferite,ci numai separate,actionand strict succesiv si chiar justificandu-se reciproc,caldura,euphoria si excitatia subiacenta a vizitei la “tiganci",conjugandu-se pentru a explica “distractia" si “confuzia"ulterioara a lui Gavrilescu.
Numai ca arta lui Eliade consta tocmai in fisurarea sistematica a literalului,in strecurarea subreptice a conotativului prin fisurile denotativului,pan ace acesta incepe sa “scartaie" de ineficacitate,dirijand semnificatia spre alte interpretari.Astfel,nuvela lui Eliade produce fantastical,adica ceea ce lipsea nuvelei lui Caragiale!
Epicul evouleaza in planuri diferite si paralele de semnificatie.Coerentei literalului I se adauga o “coerenta secunda"autonoma si decodabila separate.La fel ca si in spectacol,ori in poezie,denotativul si conotativul au existente paralele,cel de-al doilea generand la randu-I interpretari multiple,fiecare pornind de la o anumita izotopie a textului.
Primul episode din La tiganci este cel mai evident,poate pentru tehnica epicului dublu la Mircea Eliade.Literal,el este o simpla relatare a unei discutii din tramvai despre tiganci ca institutie,intre niste barbate,pseudoscandalizati.In planul secund,incep sa apara insa niste motive care in primul plan nu au nicio pondere.Cateva gesture:plata biletului de tramvai de catre Gavrilescu,dupa o indelungata cautare prin buzunare a unei bancnote potrivite;gesturile excesiv politicoase ale lui Gavrilescu,locvacitatea lui fata de necunoscuti cu o tendinta spre confesiune,la fel de excesiva.Cateva obsesii:ce este in gradina tigancilor intrebare pusade fiecare data cand trece pe acolo(de trei ori pe saptamana!);colonelul Lawrence al Arabiei,pe care caldura “l-a lovit in crestet ca o sabie,amutindu-i",idem,amintirea unei scene din Charlottenburg,deocamdata,fugitiva,necomentata interior.Dar mai ales cateva glose si exclamatii ale lui Gavrilescu insusi:"Gavrilescule,sopti,atentie!ca parca,parca ai incepe sa imbatranesti.Te ramolesti,iti pierzi memoria.Repet:atentie!ca n-ai dreptul.La 49 de ani barbatul este in floarea varstei…un mic efort,Gavrilescule,un mic efort de memorie!..."(Dupa care personajul isi aminteste de Charlottenburg,prima “coborare in trecut".)"Aproape ajunsese,cand auzi tramvaiul gemand metallic in urma lui.Se opri si-l salute lung cu palaria.<
>"(Cuvintele spuse aproape de intrarea la tiganci,in incheierea episodului,dar rostite si un paragraph mai inainte,cu asocierea plecarii sotiei sale Elsa in Germania.)
Toate aceste motive incep de pea cum sa configureze planul secund de semnificatie,devenind adevarate laitmotive ale nuvelei,dar,repet,fara niciun relief stilistic,aproape"ingropate"in text.In episodul al V-lea dupa plecarea de la tiganci,biletul de tramvai cu pret sporit va fi un prim indiciu al intrarii intr-un Real straniu modificat;locvacitatea lui Gavrilescu va creste in fata celor trei fete,intorcandu-l mult spre trecut,pana la a nu mai putea indeplini proba ghicitului din prezent;de aici si intesificarea motivului “apelului la memorie"(reluat intocmai cu aceleasi cuvinte,in momentul iesirii de la baba,in episodul al V-lea!),memorie pe care Gavrilescu si-o va gasi treptat,intelegand progresiv drama lui,pana la reintalnirea finala cu Hildegard;uruitul tramvaiului il va auzi si in episodul al II-lea si in al V-lea adica in intrarea si iesirea de la tiganci,in fata babei(!),ca un ultimo si respectiv prim semnal al lumii ramase “afara"al Realului cotidian,pe care insa,intr-adevar,va fi “prea tarziusa-l mai regaseasca";exclamatia are deci o simbolica valoare de adio vietii lui si Realului cunoscut pana la tiganci;in fine,ce este in gradina lor Gavrilescu nu va afla niciodata,nici macar in finalul nuvelei cand paraseste totu,definitive,alaturi de Hildegard…
Citind in continuare nuvela,realizam treptat aparitia unor noi motive epice a caror functie se precizeaza progresiv,dar cu soi de,as zice,nonsalanta a autorului.Intrarea in domeniul tigancilor nu este intreprinsa in niciun scop erotic(de altfel,aparenta de prostituate a “tigancilor"e mai mult conventionala,nimic nu o sprijina concret;"fetele"sunt evocate musical,simple siluete gratioase si enigmatice,delicat-triste,cadane,vestale ori preotese in temple ori haremuri de hasis),ci din dorinta de cunoastere si de cautare a unei oaze de racoare,definibila deci prin opozitie cu caldura sufocanta de afara."Idealul meu a fost de totdeauna,arta pura.Traiesc pentru suflet",declara,candid,Gavrilescu,marturisindu-se ca un velitar ratat,tipic compensate de reverie.Apoi motivul timpului,conjugat cu cel al memoriei,incepe sa exprime treptat a doua veleitate,a dragostei,pe langa cealalta,a artei.Baba,semnificativ,traieste in afara timpului(“Atunci sa stii ca iar a stat ceasul",sopti batrana cazand din nou pe ganduri),in domeniul in care fetele n-au varsta si Hildegard s-a pastrat tanara ca atunci.Cele trei episoade de la tiganci nu sunt cu nimic delimitabile in timp pentru Gavrilescu,si el insusi va “uita"aceasta dimensiune a existentei in perioada cand se afla la tiganci;numai la intrare,prizonier inca,din inertie,al mentalitatii “de afara",o corecteaza pe baba(“Trebuie sa fie aproape patru.La trei am terminat eu lectia cu Otilia"),mirata de acest inutil simt al timpului.Iata un caz tipic de stingere a mecanismelor constiintei,propriu iesirii din lume a sufletelor.
Emotionat inainte de a intra in bordei,inauntru Gavrilescu"se simti deodata fericit,parca ar fi fost din nou tanar si toata lumea ar fi fost a lui,si Hildegard ar fi fost de asemenea a lui.Hildegard!exclama el,adresandu-se fetii.Nu m-am mai gandit la ea de douazeci de ani.A fost marea mea dragoste."
Timpul retragandu-se apare Memoria.iata o relatie ciudata,pentru ca este inverse celei din constiinta diurna.O alta memorie incepe sa functioneze acum,prin care faptele existentei i se releveaza lui Gavrilescu drept etape ale destinului sau;eliberate de greutatea prezentului,el poate vedea acum nu scopul marunt (sa se reintoarca la madame Voitinovici,sa-si ia servieta uitata),ci viata lui ca intreg,perspective care marcheaza deja distantarea de aceasta viata.
Cand I se cere sa ghiceasca tiganca,Gavrilescu lasa “sa-I cada palaria de paie si le privea fix,impietrit,ca si cum ar fi privit altceva,dincolo de ele,dincolo de paravane".Euforia sa(iar vorbeste despre el ca “marele artist"-vestigiu al memoriei individuale-apoi despre colonelul Lawrence,mai ales despre Hildegard,plangandu-se ca nu mai stie ce s-a intamplat atunci)este interpretata de fete ca un gest de frica (“ti-e frica san e ghicesti").Dialogul “surzilor"intre Gavrilescu si fete este tipic pentru tehnica lui Eliade.Ei vorbesc si traiesc in planuri de semnificatie diferite.Gavrilescu,rob inca al literaturii situatiei,se confeseaza,de buna credinta despre Hildegard,fara sa inteleaga ca aluneca inevitabil dincolo de uman;fetele traind detasat in planul lor,suprauman,poate sacru,stiu ce inseamna aici euforia lui Gavrilescu:i-e frica sa le ghiceasca.Surprinzator-si meritoriu pentru arta lui M.Eliade-exprima intr-un mod care este perfect compatibil cu planul literal,al textului,desi in fond,aceste planuri nu mai comunica,dupa cum nu mai comunica nici planul existential “de dincolo"al fetelor cu planul lui Gavrilescu ramas “intre".
Esecul de a ghici tiganca il proiecteaza pe profesorul de muzica in “hora de iele"a fetelor."In clipa urmatoare se simti prins de maini,si fetele inceputa sa-l invarteasca in cerc,strigand si suierand,si parca vocile veneau de foarte departe.<>auzi el ca prin vis[…]Simtea de asemenea ca hora il poarta usor printer fotolii si paravane catre fundul incaperii,dar dupa catva timp renunta sa se mai impotriveasca-si nu-si mai dadu seama de nimic."Cand va fi avut loc “moartea clinica"a lui Gavrilescu?La sfarsitul primului epusod (de insolatie)in fata portii gradinii,acum in acest “lesin",ori mai tarziu,in timpul “visului",cand se simte invelit intr-o draperie “ca un giulgiu"?Greu de descifrat ambiguitatea textului,desi inclin sa “optez"pentru primul moment!Este totusi evident ca toate acestea trei formeaza o continuitate,ca un “rit al trecerii",cu momente succesive de modificare a constiintei.(Sau poate toate scenele de la tiganci alcatuiesc numai un rit de initiere,prin care fetele incearca sa determine o deschidere spre sacru a mediocrului profesor-de unde tristetea lor in fata esecului sau-moartea"propriu-zisa"avand loc abia la sfarsitul nuvelei?)
“Nu trebuia sa visezi,trebuia s-o iubesti",exclama una din fete,cand Gavrilescu povestea dragostea lui pentru Hildegard,iar alta o mustra pe prima:"Nu trebuia sa-l lasi [sa-si aduca aminte],auzi el pe cele doua fete soptind.Acum n-o san e mai ghiceasca niciodata".Intre timp,Gavrilescu si-a amintit complet drama din trecut,"seducerea"lui de catre Elsa,cu care se casatoreste,abandonand-o pe Hildegard."Si acum ce-I de facut?il intrebara fetele.Caci trece timpul,trece timpul."O noua incercare,un nou esec.De ce?"I s-a intamplat ceva,spuse grecoaica.Si-a adus aminte de ceva si s-a pierdut,s-a ratacit in trecut."Eroarea lui Gavrilescu,de a se pierde in reverie,lipsa perspicacitatii si a luciditatii,l-au facut sa-si rateze viata(=Hildegard)si il fac acum sa-si rateze si moartea.Similaritati tulburatoare apar in momentele “Real" si “Ireal" ale ciclului existentei lui Gavrilescu.In ambele,el n-a putut “ghici tiganca":prima oara substituind-o pe Elsa lui Hildegard,acum grecoaica si evreica,tigancii.Gavrilescu si-a ratat viata,isi rateaza si moartea:culpa sa,de fapt,a omului,este de a nu mai putea vedea just,de a confunda adevarul cu aparenta lui,esentialul cu superficialul.Atunci,ritul ghicitului ne apare ca o ultima sansa de cunoastere,de depasire,adica,a limitelor umanului.Ce s-ar fi intamplat atunci?"Daca ai fi ghicit-o,ari fi fost foarte frumos,sopti grecoaica.Ti-am fi cantat si ti-am fi dantuit sit e-am fi plimbat prin toate odaile.Ar fi fost foarte frumos…"Paradisul este vazut ca un harem nesfarsit(in acord,decicu literalul situatiei!),fericitul nemuritor devenind un homo ludens,dar cu dreptul de a vedea tot(="toate odaile").Beatitudinea,seninatatea conditiei divine,iata ce rateaza Gavrilescu.Pentru ca “s-a ratacit in trecut"si “trece timpul",Gavrilescu se ineaca in iremediabil,este condamnat adica obsesiilor pamanteanului.Reactia lui insasi,violenta,este de a incerca sa se reintoarca la securitatea conditiei umane,prin “mitul capacitatii sale de pianist":el canta,"parca ar fi vrut sa rascoleasca clapele,sa le smulga sis a-si faca loc,cu unghiile,in pantecul pianului si apoi mai departe,mai adanc".
Visul care urmeaza(episodul al IV-lea)imi pare un cosmar al traversarii materiei.Fara a cauta cu orice pręt corespondenta in ritualul “terestru"al mortii,ma simt tentat a asocial labirintul,intunericul,tacerea,spaima,teroarea obiectelor,goliciunea aproape groteasca a trupului diform,senzatia finala de infasurare in draperie “ca un giulgiu"si de sufocare in “pasla",din experienta lui Gavrilescu pe taramul tigancilor,obiceiurile romanesti de ingropare. (“Intelese repede ca era altceva,ceva care nu semana cu nimic cunoscut.[…]Ajungeau pana la el voci si rasete,si gomot de scaune trase pe parchet,parca un intreg grup s-ar fi ridicat de la masa si s-ar fi indreptat spre el.In acea clipa se vazu gol"…)
Dupa euforia si nonsalanta momentului precedent,teroarea de acum;dupa visul mortii,anxietatea si dezgustul ei.Exact cand fetele au disparut,cu dansul si frumusetea lor,cand Gavrilescu a ratat ultima sansa a spiritului sau,apare moarta ca mizerie a trupului,coplesind himerele amintirii!
Traversarea materiei inseamna desprinderea de materie,si atunci Spiritul,care nu s-a putut cunoaste pe sine,indentifica cu sine,incearca sa se reintoarca in lume,bantuind locurile in care a trait.Dupa memorie ca destin,iata memoria ca intensa dorinta de reintegrare printer oameni.Refuz al mortii,incapacitate de a realize ca atare(“Nu intelegi ce ti s-a intamplat acum de curand,de foarte curand?"se va mira mai tarziu Hildegard),ultima incercare de eludare a prezentului,acea frica de a privi lucid clipa caracteristica din totdeauna pentru Gavrilescu.
Reintoarcerea in viata (="Real"),din episoadele V-VI:la firea profesorului de pian,cu ticurile ei,aceasta inseamna reintoarcerea in Timp."Ah,exclama[Gavrilescu],ridicandu-se anevoie de pe sofa,cum trece timpul."Fraza,normala literal,devine ironica in planul adanc al textului.Crezand ca"realizeaza"trecerea timpului,personajul uita intocmai esentialul,pentru ca nu are constiinta noii sale conditii existentiale:nu cateva ori ci cativa ani au trecut.
Concetrat si lapidar in taramnul celalalt,Timpul a ramas masiv si amplu"dincoace".Proiectat acum nimereste pe alte coordinate,ascultand de alte legi,Gavrilescu nimereste in alta lume,cea cu peste cinci,opt ori doisprezece ani mai tarziu.Elsa a plecat de doisprezece ani,cand “a murit"domnul Gavrilescu,I se spune (dovada ar putea fi definitive pentru “fixarea"mortii lui Gavrilescu in momentul intrarii in gradina tigancilor!),Otilia s-a maritat si a plecat cu opt ani in urma.Ratacit in trecut,a ratat prezentul,adica vesnicia fiintelor divine;acum,ratacit in viitor,Gavrilescu rateaza din nou prezentul,adica efemerul bogat al fiintelor umane!Dar,fapt si mai important,chiar in cursul timpului povestirii,masurabil pentru Gavrilescu(literal!),in aceleasi unitati temporale ca inainte de vizita la tiganci.Timpul uman,al “celorlalti",trece frumos,ritmurile fiind ireconciliabile.Banii lui sunt primiti de catre taxator la prima cursa cu tramvaiul,darn u si la a doua,unde afla ca banii s-au schimbat “de un an".Tulburat de straniul evenimentelor,Gavrilescu face mereu apel la memoria sa,ca si in primul episode,neintelegand ce s-a intamplat intre timp.Desi usor diluate,aceste doua episoade(care s-ar fi putut rezuma intr-unul singur)au rostul de a reinviora perspective literala,"profana",asupra evenimentelor,dupa excesul (de sugestii) al celei sacre,intarind straniul unui epic ce parea exclusive fantastic,prin polivalenta episoadelor de la"tiganci".
Fantasticul reapare,aproape ca supranatural,prin extraordinara figura a birjarului-dricar,"muscal" bucurestean din celalalt secol,bonom,visitor incorigibil si generos,perfect verosimil literal,dar evident mesager al mortii,in planul secund,Charon,"traversandu-l"pe Gavrilescu “dincolo"."Instrainat in Real",incapabil sa se mai orienteze in legile omenesti"caudate",omul se reintoarce in “Ireal",in acel punct de jonctiune cu Realul,pentru a cere-suprema naiva neintelegere!-socoteala de cele intamplate.Rezultatul va di insa ca va pleca,definitive,in Ireal."Toti visam,spuse.Asa incepe.Ca intr-un vis."Chiar moartea,pentru Gavrilescu,ramane un vis,nu o luciditate."Ii e frica",remarca induiosata Hildegard.In acest popas intre viata si moarte,ea l-a asteptat pentru a pleca impreuna,poate,pentru ca si ea ratase"ghicirea tigancii".Roaba si ea a trecutului,a unei dragoste neimplinite,femeia realizeaza situatia,darn u o poate transcende;utilizand pluralul solidaritatii,al unui destin in sfarsit comun(“toti visam"),ea devine un “ghid" al barbatului ,o noua Beatrice.Finalul liric,de cea mai pura poezie pe care a realizat-o pana acum proza lui Mircea Eliade.
