LOSTRIŢA – fantastic de tip magic şi folcloric
Vasile Voiculescu
Scriitor al marilor contraste şi tensiuni lăuntrice, un romantic mult prea întârziat, rătăcit în plin secol douăzeci, Vasile Voiculescu oscilează constant, ca puncte polare ale universului său creator, între angelic şi demonic, între “
Poeme cu îngeii" şi “
Iubire magică ", pentru a lua numai două titluri de referinţa, unul de poezie, altul de proză. Asta nu înseamnă că aceste concepte se pot distribui distinct şi exclusiv pe cele două forme de expresie literară. Un demonist subiacent există, încă de la primele volume, în poezie, în viziunile telurice, în peisajele sălbatice şi primitive, în manifestări violente ale fenomenelor, îmblânzite şi spiritualizate în creaţiile următoare, aureolate cu o cerneală din înalt a unei blânde lumini divine. Cele două volume de povestiri, apărute pe neaşteptate în 1966, după moartea scriitorului, sub titlurile “
Capul de zimbru" şi “
Ultimul Berevoi" (reluate şi amplificate în 1972, într-o ediţie B.P.T., cu titlurile “
Capul de zimbru" şi “
Iubire magică "), întregesc preocupările lui Vasile Voiculescu pentru ilustarea unui filon tematic extrem de bogat şi de interesant, cu propensiune spre fantastic,
fabulosul folcloric autohton, cu tot cortegiul de manifestări stranii şi neobişnuite: magie populară, personaje cu puteri care ies din sfera normalului, vraci si solomoni izolaţi într-o natură primitivă, inşi cu vocatia aspiraţiilor primordiale, practicanţi ai unor ritualuri străvechi, a căror putere înca nu s-a stins, chiar în plină civilizaţie modernă.
Astfel de procupări tematice preexistau în literatura română, tinzând să devină expresia tezistă a unui autohtonalism puternic marcat, cu ilustrări literare, unele remarcabile, încă din secolul XIX-lea. Magi cu puteri ascunse, rămaşi în munţi, în spaţiul lor sacru ,din vremurile dacice, fiinţe acvatice, ştime si zburători, strigoi, întâlnim îndeosebi la Eminescu, în “
Strigoii", “
Povestea magului călător în stele", “
Călin (file din poveste) ", in “
Luceafărul", dar şi, mai înainte, la Vasile Voiculescu, în “
Baba Cloanţa" şi “
Noaptea sfântului Andrii",la Iancu Vacarescu, în “Ielele", “Piaza buna, Piaza rea", la Ion Heliade-Rădulescu, în bine cunoscutul “Zburătorul". Mai aproape de noi, Mihail Sadoveanu plasează în munţii româneşti fiinţe aparte, reminiscenţe ale unor vremuri arhaice, de pildă sihastrul din “Fraţii Jderi", din înţelepciunea căruia se împărtăşeşte însuşi voievodului ştefan, sau al treizeci şi treilea Dacheneu, Kesarion Breb, din “Creanga de aur", care se readapă din izvoarele înţelepciunii Egiptului şi Bizantului. şi mai semnificativă este imersiunea către izvoarele mitologiei populare româneşti, explicitate de Remulus Vulcănescu, în “Mitologie română " (Editura Academiei, 1977). Solomonarii, personaje frecvente în prozele lui Vasile Voiculescu, ale căror nume e derivat din cel al înţeleptului rele Solomon, totodată mare vraci şi tramaturg, însemnând “moştenitor al înţelepciunii", vin dintr-o adâncă tradiţie, receptata, la nivel fabulos, în popor , până către vremurile noastre. La fel, făpturile acvatice populează din abundenţa spaţiul folcloric arhaic: femeile - peşti, un fel de nereide, numite şi ştime ale apelor, adastă pe fundul apelor mari şi ies la maluri numai noaptea, cântând ca sirenele, pentre a vrăji pescarii şi a-i atrage în adâncuri. O întâmplare de o uimitoare similitudine cu “Lostriţa", în schema epică şi în unele semnificaţii, povesteşte Maxim Gorki în “Legendă valahă" (citat de Romus Vulcănescu): un pescar de la Dunăre, Marcu prinde în mreaja lui o nereidă păgână, o strânge în braţe, o sărută şi se îndrăgosteşte de ea, ţinând-o pe lângă sine ziua întreagă. Când vine noaptea, nereida dispare şi Marcu, nebun dupa ea, se arunca în apă să o caute, dar se îneacă.
Vasile Voiculescu resuscită, în poveştile sale, această magie elementară şi atracţia către elementul primordial, reminiscenţă a vremurilor imemorabile, practicate însă, în plină civilizaţie modernă, de oameni care s-au îndepărtat prea mult de izvoare şi, din această cauză, sunt pe cale de a-şi pierde puterile. Pericolul a fost semnalat şi de Mihail Sadoveanu, în “Ochi de urs" sau în “Creanga de aur", personajele Culi Ursake şi Kesarion Breb fiind nevoite să se readape la izvoarele mitice, să se re-iniţieze, prin călătoria către origini, fie în adâncurile propriului eu, fie în locurile sacre. în plan teoretic, dar în acelaşi spaţiu de referinţa, Mircea Eliade analizează, sub felurite aspecte, disoluţia sacrului în profan, reluată, în tramă epică, în mai multe din nuvelele sale. “Ultimul Berevoi" prezintă un astfel de mag, uitat şi izolat de comunitate, chemat numai la vremurile de mare primejdie, când salbăticiunile se înmultesc ameninţator. Magul însă, izgonit de lume, ca şi zeii păgâni, nu-şi mai poate îndeplini vocatia. Decăderea din puterile de altădată este însistent remarcată de sciitor:era “hărţuit de popi, prigonit de învătători, târat de doftori pe la judecaţi", sărăcit, “sihastrit". în astfel de cazuri, la popoarele primitive, cum arată James George Frazer în “Creanga de aur" (“The Golden Bough"), vracii erau executaţi, pentru vina extremă de a prezenta semne de bătraneţe, incompatibile cu postura de reprezentanţi ai puterii divine, devenind astfel incapabili să-şi mai exercite atributele de maître des cérémonies hiérophaniques.
Concluzia, poate chiar o ideologie a autorului, este amară, pecetluind sfârşitul unei întregi epoci, demitizarea ei absoluta: "Magia se istovise în om. Puterile ei se strămutaseră în fier şi oţel. Muntele aştepta vânători cu arme înfricosate, nu un unchiaş întârziat în coada veacului". Faptul este însă discutabil: se afirmă că magia încorporată acum în stiinţele pozitive, prelucrătoare ale fierului şi ale oţelului, simboluri dominante ale civilizaţiei industriale. Este, bineînteles, o eroare scuzabila: ştiinţa face uneori variaţii pe aceeaşi temă, în exploatarea practică a fenomenelor apărând limitele constrângătoare. Magia inferioară, chiar la limită, era un pas către secretele ascunse ale Universului, ce nu se poate cuprinde integral în ecuaţii matematice, oricât de complicate ar fi acestea. Omul, ca fiinţă, nu a lucrat asupra sa, nu şi-a perfectionat puterile întrinsece; şi-a adaugat numai puteri exterioare, date de maşini. Nu a evoluat aproape deloc, mai mult, şi-a pierdut chiar zestrea originală, puterile magice iniţiale. Bătrâneţea este vina capitală a vraciului din “Ultimul Berevoi": puterile magice nu se întrupează într-un “uncheaş întârziat în coada veacului", în transmiterea informatiei magice s- a produs, de-a lungul generaţiilor, o mutaţie negativă, o eroare. Fiinţele primordinale nu sunt nici urate, nici bătrâne,ipostazele contrare aparţin numai timpurilor revolute, barbarizate ,rezultat al unei entropii nivelatoate,nestavilite de o forţă contrară, de echilibru, compensatoare.
în “Lostriţa", Vasile Voiculescu plasează povestirea, încă de la început, într-un cadru fabulos, pornind de la premisa că astfel defiinţe, dotate cu puterea de a-şi controla frumuseţea şi imortalitatea, de a face inalterabile la trecerea timpului, mai există ascunse undeva, dincolo de oglida apelor: “Nicăieri diavolul cu toata puiţa şi nagodele lui nu se ascunde mai bine ca în ape. Dracul din baltă, se ştie, este nelipsit dintre oameni şi cel mai amăgitor. în felurite chipuri: de la luminiţa care pâlpâie în beznele nopţii şi trage pe calatorul rătăcit la adânc, până la fata şuie care se scaldă în vultori şi nu-i decât o vicleană, cursă pusă flăcăilor neştiutori, să-i înece."
Fiinţe acvatice nemuritoare, capabile să-şi constituie o lume propie, departe de cea a pământenilor profani, sunt întalnite legendele tuturor vremurilor. Grecii imaginau splendoarea de nea a nimfelor şi a sirenelor, capabile să-i atragă în mrejele lor pe corabierii imprudenţi, chiar şi pe viclenul şi atât de experimentatul Ulise. Vrăjitoarea Calypso, trăind atemporal, avea ca slujitoare fiinţe marine, atât de frumoase şi perene. ştimele, la români, bântuiau lacurile, ascunzându-se, ca şi fiinţe magice, într-o împaraţie necunoscută, iar Ondina din legendele germanice nu putea accepta dragostea pământească, deoarece îşi pierdea, prin asta, nemurirea. Jean Chevalier şi Alain Gheerbant consemnează, la rândul lor, în cunoscutul “Dicţionar de simboluri", că “nimfele furau copiii şi tulbură minţile oamenilor cărora li se arătă", în momentul epifaniei lor, amiaza, creându-le “un sentiment ambivalent, de o atracţie şi teamă, de fascinaţie." Toate aceste variante ale divinului apar, din perspectiva omului comun, diabolice, demonice, întrupări malefice, situate în zonele misterului şi ale superstiţiei.
în acelaşi orizont de superstiţie al lumii comune şi, fapt remarcabil, în împrejurările date esenţial prefigurate mai sus, începe şi povestirea “Lostriţa". Făptura fermecată şi misterioasă din apele Bistriţei, tolanită la soare pe nisipul argintiu, ca o domniţă, goală, atrage flăcăii în mrejele sale, aducându-i în pragul nebuniei: “A tras de capcană copii neştiutori, copilandri, furaţi de strălucirea ei, flăcăi turburaţi şi duşi în ispite de frumuseţea-i fără împotrivire, N-a fost an să nu-şi ia, acolo, în genună, dajdia ei, unul sau doi inşi scoţi din minţi". Totul se petrece într-un spaţiu de graniţa, la contigenţa realului cu fabulosul. Satul, la Vasile Voiculescu, se constituie, ca de fapt mai toate societaţile umane arhaice, într-o comunitate tribală ad-hoc, aproape închisă, necomunicată cu îmrejurimile (deplasarea se face numai în sus, de pildă în satul Neagra sau la izvoarele Bistriţei, într-un mister şi mai mare) în care sunt preţuite cel mai mult meşteşugurile, abilităţile de vânător sau de pescar, calităţile fizice, numărul de copii şi averea. Transcenderea, orizonturile nepermise, luminile ascunse, originare, neînţelese nu prea le stau la îndemână, le provoacă teamă: “Dintre rândurile de copilandri care crescuseră flăcăi, alergând nebuni cu undiţele pe urmele lostriţei, unii pieriseră înecaţi, cei mai mulţi, tematori, se lăsaseră:" Ei preferă basmul, învenţia, basna, şi nu mitul, adevărul originar.
Aliman nu întrevede nici el de la început, lumea de dincolo: vanitatea umană, nesatisfăcută, îl îndeamnă să prindă lostriţa ca pe un peşte, un animal real, deşi misterios şi metamorfozabil, dar păstrează perspectiva mitică, porţile deschise; “nu credea în basmele pentru copii", considerându-se egalul neştiuţei vietaţi: “Dacă are ea vrajile ei, apoi le am şi eu pe ale mele". Am putea spune că Aliman, ca în orice societate arhaică, se iniţiază , pentru a dobândi putere şi iscusinţă, îşi încearcă norocul la vânat sau la pescuit, printr-o vânătoare rituală , urmărind un animal misterios, ieşit din comun. Vânarea lostriţei durează ani întregi, Aliman împlinindu-se, devenind un flăcău frumos şi puternic, până când, pe neaşteptate, i se revelează lumea de dincolo, fulgerându-l cu adevărul ei absolut: prinde în braţe, pentru o clipă, vietatea lucitoare, ca pe o fată la horă. Dar aceasta îi scapă; flăcăul ratează marea şansă a vieţii sale. De atunci, se schimbă radical, devine alt om; devine, de fapt, ca şi în cazul celor care au văzut ielele, ne-om. Dezamăgit parcă de această neputinţă, de provocarea continuă, neîmplinirea, animalul magic dispare, reînterând încongruenţa a doua tipuri: cel uman, liniar, şi cel magic, etern, durată fără durată.
Abia acum personajul devine activ în tărâmul mitic. încercând şi nereuşind, prin toate tertipurile vânătoreşti, să anuleze graniţele dintre cele două lumi, Aliman apelează, în cele din urmă, la un alt personaj, la un mag minor, care îi confecţionează un totem, o lostriţa lucrată în lemn. Dacă lui Mircea Eliade imersiunea mitică se produce prin falie, prin spărtură în real, în povestirile lui Vasile Voiculescu tărâmurile mitice se descoperă pe cale magică . şi într-un caz, şi în altul însă, cel mai adesea, omul contemporan are tot mai puţine posibilitaţi de a reitera mitul, de a şi-l asuma ca normă existenţială.
Ceremonia de aducere în planul real a unei fiinţe magice urmează, şi în “Lostriţa", gesturi rituale, păstrate din vremurile străvechi. Incantaţia magică dezlănţuie forţele apelor primordiale şi are, în scurt timp, efectele mult asteptate: Bistriţa se umflă, peste noapte, din mal în mal, mătură satele în amonte şi aduce, pe o plută, o faptură omenească neobişnuită, pe care, într-un gest bărbătesc, o salvează Aliman. Fata vine de departe, din netimp, şi, ca orice fiinţa divină sau demonică, apariţia ei trebuie să fie spectaculoasă. Uimirea privitorilor provine din neobişnuita sălbăticie şi frumuseţe a făpturii: avea “părul despletit pe umeri ca niste şuvoaie plăviţe resfirate pe o stană albă. Ochii de chilimbar verde-auriu, cu strilici albaştri, erau mari, rotunzi, dar reci ca de sticlă". Mai mult, “oamenii vedeau cu uimire cum se zbicesc repede straiele pe ea, iia, fota, opincile, ca şi când n-ar fi fost uda niciodată". Flăcăul constată ceva mai tarziu, acasă, ca era, ca şi lostriţa, “şuie, cu trupul lung, mlădios şi despicatura coapselor sus ca la bunii înotători". Aşa cum Aliman îşi confecţionase un dublu totemic din lemn, lostriţa reapare la momentul portivit şi îşi trimite pe pământ un dublu cu formă umană, păstrând însă şi atribute de vietate acvatică. Lostriţa pare să aibă, de altfel, mai multe metamorfozări, Bistriceanca însăşi, mama fetei, părând tot o ipostază a ei, venită să se autoconserve, să menţină intact teritoriul magic. Această desciere a fetei, care nici nu are nume, primind unul de împrumut, profan, Ileana, rebotezându-se în nouă lume, sugerează o fiinţă ieşită din tipare, atrăgătoare şi mortală în acelaşi timp. Strilicii albaştri nu sunt decât răsfrangerea morţii victimei în ochii prădătorului. Pentru că Aliman, flăcăul acesta împlinit, numai bun de însuratoare, în jurul căruia se concentrează acum forţele magice, într-o expresă tendinţa de autorevelare, nu poate fi decat o victimă a lostriţei, un virtual candidat pentru trecerea în lumea cealaltă.
Fiinţa de curând sosită nu are nimic în comun cu ceremoniile comunitaţii; ritualul erotic se desfăşoară cu o intensitate neobişnuită, celebrat fără ruşine în apa Bistriţei, noaptea, ca într-un paradis terestru, după care protagoniştii erosului primordinal se hrănesc cu păstrăvi, prăjiţi direct pe foc, la cetină de brad. Fiinţele umane nu sunt capabile de astfel de gesturi totale: puterea lor a fost anihilată prin pierderea nemuririi, pentru ele actul erotic este în primul rând utilitar, neîmplicând decât perpetuarea speciei, înscrisă în tiparele ancestrale. Vitalitatea fetei se transmite şi flăcăului: ea deţine forţe oculte, capabile să-l facă “mai sănătos, mai voinic, mai frumos şi mai bun cum nu fusese nicodată". Vremea chiar îşi modifică dimensiunile, “trecerea ameţitoare ca o Bistriţa umflată de fericiri". Numai că flăcăul face o greşeală capitală, forţând graniţele celor două lumi: vrea “să-şi statornicească norocul", să se însoare; părând că totul este posibil, el vrea să restabilească ordinea tulburată a tribului, a satului, care "bâzâia de zvonuri ca un roi întărâtat", dar prin asta încalcă legea magică , tulburând apele destinului şi ale firii. Reacţia fetei este copleşitoare: “Ea a hohotit nebuneşte, luându-l de gât. Ea ştia de ibovnic şi de dragoste, nu-i ardea nici de popă, nici de biserică. Nu pentru asta venise ea pe lume". Legile lumii din care venea fata sunt mai profunde şi, prin noua greşeală, prin noua ratare a lui Aliman, legămintele magice se desfac, având consecinţe devastatoare . “Mama" Ilenei, Bistriceanca, vine vijelioasă, de undeva, din nord, de la izvoarele Bistriţei aurii, pentru a-şi recupera fiica, rătăcită într-o lume stăină, incapabilă să perceapă, în totalitate, forţele oculte. Felul în care dispare fata demonstrează că magul uman, dintr-o contemporaneitate amorfă, este incapabil să prelungească vraja, puterile sale decăzând, ca şi ale solomonarului din “Ultimul Berevoi". Este de fapt, un mag absent, căci, cautat mai târziu de Aliman, nu va mai fi găsit. Flăcăul rămâne "pleoştit" în faţa Bistricencei, incapabil să reacţioneze, “gol de puteri ca o armă descărcată". La fel se întâmplă şi cu fata, adormită de vorbele nedesluşite ale “acestei femei voinice, iuţi şi şturlubatice:" căci, pe scară ierarhiilor magice, Bistriceanca are puteri superioare.
Forţele magice, împinse înapoi de pripriul lor joc, asemănător fluxului şi refluxului, îşi retrag şi întrupările, reprezentanţii. Căutarea celor două femei, pe lângă izvoarele tuturor Bistriţelor, este sortita eşecului; de Bistriceanca şi de fata ei îşi mai amintea numai un moşneag trecut de suta de ani: făcuse, pe când era el copil, numai blestemaţii, slujind puterile Satanei. Timpul mitic se întoarce, astfel, către cel profan, de la începutul povestirii, aflat sub semnul superstiţiilor şi al suspiciunii. Odată cu plecarea fetei, vitalitatea lui Aliman se stinge brusc: flăcăul nu se mai duce la pescuit sau la vânătoare, ajunge din nou neom, “nevolnic şi moale ca o cârpă", se lasă îmbrobodit de prima fată mai îndrăzneaţă, care trăieşte numai în planul realului, fără puteri speciale, adică tocmai potrivită pentru împlinirea unui destin pământean. Aliman nu poate transcende timpul, nu reuşeşte să ajungă la izvoarele lui, până acolo fiind o cale lungă. Iar resemnarea într-o existenţă banală, ca a tuturor oamenilor satului, nu-i e prielnică. Prin asta, el îşi pierde puterea, se consumă ca o lumânare uitată aprinsă.
Finalul povestirii surprinde prin această logică puţin înţelesă, nedezvăluită oamenilor comuni: lostriţa se întoarce din nou în apale Bistriţei, “mai mare şi mai frumoasă", pentru că flăcăul să abandoneze ceremonialul de trecere, propria nuntă, la care tocmai participa (la oameni toate ceremonialele sunt de trecere dintr-o stare existenţială în alta, de la naştere până la moarte, respectântu-se ordinea cronologică, normală:). Aliman se aruncă în bulboanele viiturii Bistriţei, dispărând pentru totdeauna. Gestul său semnifică împlinirea în tărâmul atemporal, pentru că, scufunzându-se în unde, în lumea din adâncuri, el îşi redobândeşte nemurirea, se conformeazauniversului arhetipal. Apa reprezintă viaţa premordială; legendele despre Alexandru cel Mare vorbesc despre Andras, care aruncă un peşte sărat în apa unui izvor. Prin asta, peştele învie, iar Andras îşi câstigă dreptul la nemurire. La nivelul realului existenţial, Aliman poate fi considerat mort, dar legenda sa rămâne vie, peste ani şi ani, circulând în sus şi în jos pe malul Bistriţei, mereu amplificate cu amănunte şi întâmplări de dincolo de fire.
