Lumi fantastice - prezentarea temei
1.
Literatura de tip fantastic
Dintotdeauna omul a avut năzuinţa secretă către altă lume, imaginară, diferită de existenţa cotitiană, banală, limitatoare pentru orizontul său de aspiraţii. Unii psihologi consideră că omul este înzestrat cu o « fantezie originală », menită să-i suplinească deficitul de existenţă, neîmplinirile din viaţa cea de toate zilele. De accea, şi-au inventat lumi paralele, imaginare, mituri şi basme, istorii insolite, întâmplări neobişnuite.
În literatură, fantasticul a îmbrăcat de-a lungul timpului, numeroase forme de manifestare şi de expresie. Există un fantastic al situaţiilor primordinale, al timpurilor originale manifestate prin herofanii şi acte revelatorii. Basmele au creat o lume fabuloasă, în care erorii excepţionali se luptă cu forţele răului pentru a asigura victoria binelui. Fantasticul propriu-zis, apare odată cu literatura modernă, având ca trăsături definitorii intruziunea faptului neobişnuit în banalul cotidian, fără a se găsi explicaţii plauzibile pentru insolitul acestei situaţii.
De câteva decenii bune, există şi se manifestă în literatura română un tip de scriitură, care, în literaturi ca cea engleză, americană sau franceză, a determinat o adevărată manieră comportamentală, un adevărat curent: literatura SF. Suntem conştienţi de faptul că au existat discuţii asupra încadrării acestui gen în literatură, dar considerăm depăşită această fază, căci oricine citeşte Dune, de Frank Herbert, Războiul lumilor, de H. G. Wells, Omul şi năluca, de Adrian Rogoz sau o trilogie ca Stăpânul inelelor, de J.J.R. Tolkien, devine conştient de apartenenţa acestui tip de scriitură la stilul beletristic. Fenomenul SF românesc înglobează diacronic o trilogie a valorilor repartizând scriitori în trei mari perioade: 1955-1974, perioada în care se afirmă: Horia Aramă, Vladimir Colin, Ion Hobana, Victor Kernbach; 1974-1982 care va fi o perioadă a stagnării, în care au scris: Constantin Cubleşan, Leonida Neamţu, Mircea Opriţa, Ghe. Sasarman, Miron Scorobete, pentru ca perioada de după 1989 să marcheze o explozie publicistică şi un interes pronunţat pentru acest tip de literatură, afirmându-se scriitori ca: Dan Merisca, Marcel Luca, Marius Stănescu, Radu Honga, Silviu Genescu, Mihail Gramescu şi mulţi alţii.
Literatura SF este scrisă în proză, subscriindu-se genului epic, ceea ce demonstrează că epicul este genul tuturor potenţelor limbajului, forma în care se toarnă adevărata fantezie, care nu cunoaşte bariere, declanşând resorturi care proiectează lectorul între viitor şi trecut, în spaţii şi dimensiuni infinite, supradimensionând şi determinând o diseminare şi o congruienţă ce converg către universurile lăuntrice ale literaturii, căci “textul nu este decât lista deschisă a focurilor limbajului, acele focuri vii, luminoase, acele lumini intermitente, acele trăsături hoinare dispuse in text ca nişte seminţe şi care înlocuiesc în chip avantajos pentru noi acele “semina aeternitas", noţiunile comune, asumpţiunile fundamentale ale vechii filozofii". (Roland Barthes).
Această formă de literatură începe să fie cultivată de scriitorii romantici ca manifestare a libertăţii în plan imaginar în raport cu normele rigide ale clasicismului, maeştri în ilustrarea acestui imprevizibil spaţiu literar fiind Edgar Allan Poe, Villiers de I’Isle Adam, Howard Philips Lovecraft. Noţiunea de literatură stiinţifico-fantastică, science-fiction, aparţine ultimelor două secole, foarte cunoscute fiind romanele lui Jules Verne si H.G.Wels, iar în ultima vreme a lui Stanislaw Lem, Gerard Klein Isaac Asimov. Elemente ale fantasticii sunt întâlnite în literatura romană la Mihai Eminescu, Gala Galation, Mircea Eliade,Vasile Voiculescu şi alţii.
Pentru o iniţiere primară în SF, prezentăm o clasificare a operelor literare, vehiculată în ultimul timp:
soft sf-ul şi
hard sf-ul. Soft sf-ul se inspiră din aşa-zisele “ştiinţe noi": ecologia şi sociologia, antropologia, psihologia, lingvistica, futurologia, ştiinţele economice, punând accent pe sentimente şi implicaţii umane; dintre temele, motivele, personajele SF consacrate fiind mutanţii şi alienii, catastrofele ecologice şi manipulările genetice, reîncarnările şi clonările, explozia demografică şi suprapopulaţia, utopia şi distopia, anabioza şi imoralitatea, invizibilitatea şi ubicuitatea, imaterialitatea şi teleportaţia, luxurianta floră şi faună xenobiologice, inclusiv monştrii cosmici şi “invadatorii de trupuri", pentru ca hard sf-ul să se inspire din aşa-numitele “ştiinţe tari": fizică, electronică, cibernetică, astronomia, cosmologia, promovând teme şi motive precum: călătoria spaţială, călătoria în timp şi cronotoplastia, vitezele superluminice, găurile negre, robotica, crionica, a patra dimensiune şi universurile paralele, dezastrul planetar etc.
Caracteristici ale prozei fantastice:
Tema lumilor fantastice este însă o temă cu o adâncă şi bogată tradiţie. Ea apare în mituri, basme, poveşti, legende, balade, epopee, poeme eroice, povestiri, nuvele. Romanul însuşi, care este o creaţie a lumii moderne, face din spaţiul lumilor fantastice un spaţiu frecventat cu asiduitate. Dar fantasticul este prezent şi în poezie, teatru, film, artele vizuale. El este rezultatul unei rafinări a anticei distincţii dintre mimesis şi phantasia, el este un produs al fanteziei care, la rândul ei, exprimă nevoia omului de a se desprinde de condiţionările lumii exterioare, pentru a se concentra asupra fantasmelor, viziunilor, obsesiilor de natură interioară.
În acest sens, este fantastic tot ceea ce nu are legătură directă cu realitatea, ci cu visul, halucinaţia, reveria, iluzia, utopia, misterul, straniul. Fantasticul sfidează cauzalitatea, cronologia, contingentele vieţii, judecata raţională şi pretenţiile ştiinţelor. El se învecinează cu magia, sacrul şi miticul. Repudiază verosimilul şi verdictul, cultivă ruptura planurilor existenţei, tolerează ceea ce este inexplicabil şi refuză explicaţia. Lumea fantastică este o lume cu propria ei organizare, cu propriile ei condiţii de existenţă, cu propria ei logică. Odată acceptat, fantasticul poate deveni un spaţiu al unui alt tip de normalitate. El este antilogic, nu şi alogic, pentru ca alogicul aparţine deja absurdului.
Literatura fantastică este un tip modern de literatură narativă, caracterizat prin mister, suspans, incertitudine. Deşi fantasticul în sens larg este prezent nu numai în artă, ci şi în multe alte manifestări ale spiritualităţii omeneşti din cele mai vechi timpuri, literatura fantastică recunoscută ca o specie literară aparte abia din sec XIX-lea.
Proza fantastică se caracterizează prin apariţia subită a unui element misterios, inexplicabil, care perturbă ordinea firească a realităţii. Această intruziune a unei “ alte realităţi" enigmatice în lumea obişnuită stârneşte neliniştea sau spaima personajelor, care se străduiesc să inteleagă ce se intâmplă de fapt, să găsească o justificare a evenimentelor insolite in care sunt angrenate. De regulă nicio explicaţie nu se dovedeşte până la urmă pe deplin satisfăcătoare. Prin echivocul şi prin incertitudinea pe care le întreţine, fantasticul modern are caracter deschis, problematizant, spre deosebire de basm, naraţiune fabuloasă tradioţională care infăţişează lumi închise.
Printre cele mai importante
trăsături ale unei naraţiuni fantastice:
- existenţa celor două planuri: real-ireal; în planul lumii familiare pătrunde un eveniment misterios, inexplicabil prin legile naturale;
- dispariţia limitelor de timp şi de spaţiu la apariţia evenimentului misterios/ ireal;
- compoziţia gradată a naraţiunii întreţine tensiunea epică;
- finalul ambiguu;
- ezitarea eroului şi a cititorului de a opta pentru o explicaţie a evenimentului (o lege naturală sau una supranaturală)
- prin relatarea întâmplărilor la pers I de către cel care le-a trăit sau de către un martor, scrierea capătă mai multă credibilitate şi facilitează identificarea cititorului cu întâmplările şi cu neliniştea personajului;
- pentru a face ca inexplicabilul să devină acceptabil, naratorul scrierii fantastice propune sau sugerează diverse explicaţii pentru evenimentele relatate, explicaţii ce se deosebesc în general incomplete şi nesatisfăcătoare.
Se pot delimita următoarele tipuri de fantastic:
1. Miraculosul (mitico-magic si superstitios)
- îşi are sursa in folclor (credinţe, superstiţii, practice arhaice).
Ex: Mircea Eliade,
Domnişoara Christina, Sarpele; Vasile Voiculescu,
Lostriţa, şarpele Aliodor, Pescarul Amin.
2. Fabulosul feeric
- întâlnit în basme , în care evenimentele şi personajele pot să contrazică legile naturale: zmeii, balaurii etc.; luptele dintre zmei si feţii-frumoşi.
Ex: Prâslea cel voinic şi merele de aur.
3.Fantasticul parabolico-simbolic
- întâlnit în proza poetică (lirică) în care sentimentul transcendentului este generat prin metaforă şi simbol, alegorie.
Ex: Edgar Allan Poe,
Omul făcut bucăţi; Mircea Cartarescu, Nostalgia.
4.Fantasticul absurd
- întâlnit în proza vizionară, bazată pe exacerbarea subiectivităţii, pe introversiune şi realitate interioară.
Ex: Franz Kafka,
Metamorfoza
5.Literatura stiintifico-fantastică (literatura de anticipaţie ştiinţifică)
- Verosimilul este anulat prin “împingerea la absurd" a logicii şi raţiunii, prin absolutizarea ştiinţei.
Ex: Jules Verne,
20 000 de leghe sub mări.
Literatura fantastică concurează realul, oferind o latură stranie, neaşteptată, totuşi verosimilă, a existenţei.
Povestirea fantastică ( Vasile Voiculescu, Căprioara din vis, şarpele Aliodor, Lostrita, Pescarul Amin), nuvela fantastică (Mircea Eliade, 12000 de capete de vite, La ţigănci, Un om mare), romanul fantastic (M. Eliade, Domnişoara Christina, şarpele)sunt, de regulă, istoria unei enigme care se opune explicaţiei raţionale; misterul irumpe in viaţa reală. Prozatorul recurge la tehnica suspansului, insinuând posibilitatea existenţei reale a evenimentelor neobişnuite. Deznodământul, de obicei, amplifică enigma, nu o rezolvă.
Dintre
temele cel mai frecvent abordate in literatura fantastică amintim:
- viaţa ca vis (
Sărmanul Dionis, Mihai Eminescu);
- transmigrarea sufletelor, călătoria în timp (
Sărmanul Dionis)
- oprirea timpului (
La tiganci, Mircea Eliade;
Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte);
- călătoria în spaţii ideale, abolind legile fizice (
Sărmanul Dionis);
- pactul cu diavolul (
Lostriţa, Vasile Voiculescu);
- animalul totemic (
Pescarul Amin, Lostriţa, Vasile Voiculescu);
- strigoiul (
Domnişoara Christina, Mircea Eliade).
Curentul romantic creează literatura fantastică modernă (E.T.A. Hoffmann, E.A. Poe, Adalbert von Chamisso)
în literatura româna, scriitorii interbelici (Mircea Eliade, Vasile Voiculescu şi Cezar Petrescu) exploatează posibilităţile fantasticului, având ca punct de plecare proza romantică eminesciană. Lor le urmează, în etapa contemporană, Ştefan Banulescu, Fanuş Neagu si Ştefan Agopian.
