ADDENDA
Silvian Iosifescu , 1971
„În introducerea romanului Echecs au temps, al belgianului Marcel Thirry, Roger Caillois propune un triptic de categorii literare, analizate cu rigoare nuanţată, care îi guvernează scrisul. Basmul, feericul se petrec într-o lume în care vraja se exercită de la sine si magia e regula. « Supranaturalul nu e aici înspaimantător, nu e nici măcar uimitor, căci constituie insăşi subsţanta universului, legea si climatul lui. El nu violeaza nicio regulă, face parte din ordinea lucrurilor.« Fantasticul e considerat ca avand un mecanism deosebit si « corespunzător alternanţei universale, ca o agresiune interzisă, ameninţatoare », ce sfăramă stabilitatea unei lumi ale cărei legi fuseseră pană atunci considerate riguroase. Fantasticul ar corespunde deci unei etape în care a triumfat concepţia ştiinţifică, « recunoaşterea unui determinism strict în înţelegerea cauzelor şi efectelor ». De aici şi diferenţa de atmosferă şi de tonalitate afectivă. în vreme ce « miracolul e inspăimantător şi misterios », « nu s-a remarcat îndeajuns că feeria exclude misterul pentru că e feerie ».
Miracolul ştiinţifico-fantastic, « când nu e o simplă şi puerilă literatură de război al lumilor şi de călătorii interstelare », e integrat realului. Restabileşte un nou acord bazat de această dată nu pe acceptarea miracolului, ci pe « datele ştiinţei, pe reflecţii asupra puterii ei şi, mai mult încă, asupra paradoxurilor, aproriilor, consecinţelor ei, extreme sau absurde, asupra ipotezelor temerare care nu refuză tehnica poliţistă, rămane totuşi o formă de literatură contemporană direct filisofică. E unul dintre numeroasele paradoxuri care-i fixează starea civilă. Sinteza mobile de atitudini şi chiar de funcţii psihice greu de unificat (fixarea de fapte ştiinţifice, meditaţia filosofică, goana fără frâu a fanteziei – « la folle du logis »), genul acesta de literatură se opune schemelor si cristalizărilor. »
Tzvetan Todorov, 1970
« Iată-ne astfel pătrunşi chiar în miezul fantasticului. într-o lume care este evident a noastră, cea pe care o cunoaştem, fără diavoli şi silfide si fără vampiri, are loc un eveniment care nu poate fi explicat prin legile acestei lumi familiare. Cel care percepe evenimentul trebuie să opteze pentru una dintre cele două soluţii posibile : ori este vorba de o înşelăciune a simţurilor, de un produs al imaginaţiei, şi atunci legile lumii rămân ceea ce sunt, ori evenimentul s-a petrecut într-adevăr, face parte integrantă din realitate, dar atunci realitatea este condusa de legi care ne sunt necunoscute. Ori diavolul este o iluzie, o fiinţa imaginară ; ori exista într-adevăr, aidoma tuturor celorlalte fiinţe vii, numai că el nu poate fi întălnit decât foarte rar […] O asemenea definiţie este puţin originală ? Ea poate fi găsită, deşi altfel formulată încă din secolul al XIX-lea,
Mai întâi la filosoful şi misticul rus Vladimir Soloviov: « în cazul adevărului fantastic este întotdeauna păstrată posibilitatea exterioară şi formală a unei explicaţii simple a fenomenelor, dar, în acelaşi timp, această explicaţie este cu desăvârşire lipsită de orice probabilitate internă » (citat de Tomasevski). Este vorba despre un fenomen ciudat care poate fi explicat în două moduri : prin cauze de tip natural sau supranatural. Posibilitatea de a ezita între aceste două tipuri dă naştere efectului numit fantastic […].
Iată un exemplu german ceva mai recent : « Eroul simte în mod constant şi distinct contradicţia dintre cele două lumi, cea a realului şi cea a fantasticului, este el insuşi uimit de lucrurile extraordinare care îl înconjoară » (Olga Reimann) […]
Trebuie să mai remarcăm totodată că definiţiile fantasticului propun în scrierile franceze mai recente, chiar dacă nu sunt identice cu ale noastre, nici nu intră în contradicţie cu ea. Fără să întârziem prea mult asupra acestui punct, vom da câteva exemple extrase din textele « canonice ». Castex din Le Conte
fantastique en France (Povestirea fantastică in Franţa) scrie : « Fantasticul... se caracterizează… printr-o irumpere brutală a misterului în cadrul vieţii reale ». Louis Vax, în
L’Arc et la Litterature fantastique (Arta si literatura fantastica) : « Povestirea fantasticului… vrea să ne prezinte nişte oameni asemenea nouă, locuitori ai lumii reale în care ne aflăm şi noi, azvârliţi dintr-o dată în inima inexplicabilului ». Roger Caillois în studiul sau
Au csur du fantastique (
în inima fantasticului) : « Orice fantastic este o încălcare a ordinii recunoscute, revărsare a inadmisibilului în sânul inalterabilei legalităţi cotidiene ». După cum se vede, aceste trei definiţii reprezintă, intenţionat sau nu, o parafrază a celorlalte, de fiecare dată este vorba de « mister », de « inexplicabil », de « inadmisibil », care năvălesc in « viaţa reală » sau în « lumea reala », sau, însăşi, în « inalterabia legalitate cotidiană ».
REFERINţE CRITICE DIN OPERA LUI MIHAI EMINESCU
N.Iorga: Fantasticul domneşte în nuvela
Sărmanul Dionis, unde însă idei de origine metafizică slujesc de punct de plecare pentru călătorii prodigios de uriaşe pe vremea lui Alexandru cel Bun( foarte precisă reconstituire a aspectului general al Iaşului pe la 1400) ori zile lungi de iubire în lună. Realul, un real romantic însă, care nu se prea întâlneşte în zilele noastre, când oameni cufundaţi în cetirea bucoavnelor vrăjite ale maiestrului Ruben nu se mai întâlnesc, se amestecă din loc în loc cu această beţie de imaginaţie, metafizico-magică şi dă un caracter nu tocmai clar întregii bucăţi.[...]
Cum se vede, subiectul e de natură a deconcerta pe orice minte nedeprinsă cu mântuirea calitaţilor metafizice, limba însă şi tablourile sunt admirabile. în
Sărmanul Dionis, poetul e acelaşi ca şi in versurile lui, fiecare din timpurile descrise işi are tovarăşul din ele: Dionis singur e o fiinţa nouă, dar care se resimte mult deoarece tipuri romantice franceze, Claude Frollo din Notre Dame de Paris a lui Hugo de pildă, frecat cu puţină metafizică neortodoxă venită din Germania. Nuvela aceasta e ducerea la extrem a puterii de inchipuire şi de viziune internă, pe care o posedă intotdeauna Eminescu.[...]
în rezumat, Eminescu îşi scrie proza cu acelaşi condei colorat, puternic şi fin, cu care ne-a dat Satirile şi Epigonii. Sentimentul adânc al naturei, pe care o însufleţeste cu geniul său, arătând pretutindeni adevărul cuvântului că orice tablou din natură e o stare sufletească, o imaginaţie de o putere halucinatoare şi un sentimentalism dulce însufleţesc şi dau o figură distinctă producţiilor sale de proză şi de aceea cel ce-fară intenţii de câstig - şi-a jertfit banul pentru a ne pune la îndemână aceste minuni de limbă frumoasă, e vrednic de recunostinţa tuturor oamenilor culţi, care astfel sunt puşi în stare de a citi cu uşurinţă bucăţile rezleţe odată prin reviste, cuprinse în elegantul volum al D-lui V. G. Mortun.
M. Dragomirescu: Dezbracată din toate întâmplările în legătură cu preocupările metafizico-magice ale lui Dionis, intriga se reduce la aceasta: un băiat sărac se înamorează de o fată bogată şi-i scrie că o iubeşte fără speranţă. Tatăl fetei află, cercetează şi descoperă că băiatul în realitate este bogat şi-i dă fata- atât. Acesta nu este decât cadrul povestirii, nu e oarecum prilejul de care se foloseşte preotul-filozof ca să-şi spună povestirea sa magico-fantastică. Prefacerea lui Dionis în Dan şi al lui Dan în Dionis - ea este sâmburele povestirii. Intr-ânsa se vede intenţiunea scriitorului de a ne sensibiliza nimicnicia timpului şi a spaţiului şi de a ne lăsa făra sfârşit gândul că existenţa noastră, este trecătoare, şi numai fiindcă se petrece în timp şi în spaţiu, dar că, in realitate ea un personaj atât de extraordinar ca Dionis, ne-ar face chiar neplacere. In afară de elementele răzleţe descriptive sau meditative (intre care trebuie să punem şi minunata bucată în versuri a lui Dionis), cea ce ne interesează în această povestire este trecerea de la viaţa fenomenală la viaţa numenală şi de la cea numenală la cea fenomenală , cu a carei realitate poetul are puterea uneori să ne pună pe gânduri. Nu intriga ne interesează, ci concepţia caeia ii serveşte de cadru.
Aşa fiind, în afară de personajul ce reprezintă concepţia -Dionis-Dan- şi care nu e altcineva decât însuşi poetul, nici unul între deosebitele personaje ce întâlnim în această povestire nu au viaţa estetică. Nici cele două Marii, nici Ruben, nici tatăl, nici doctorul nu sunt caractere. Sunt fastasmogorii iscodite pentru ca să dea o aparenţă de seriozitate intrigei, nicidecum personaje în care să simţim frumuseţea. Eminescu se arată aici, ca mai pretutindeni, lipsit de putere epică, lipsit de puterea de a crea fiinţe obiective, deosebite de caracterul şi de stările sale sufleteşti, singurul personaj care are viaţă, dar o viaţă mai mult imprumutată decat reala, este Dionis: dorinţa lui de dragoste arzătoare şi pură şi timiditatea lui, - aspiraţiunile de a patrunde tainele lumii şi neplăcrea faţă de mizeria în care traieşte, - uimirea şi touşi indrazneala sa, reunite intr-un suflet izolat de sine insuşi şi regizat până la disperare - sunt tot atâtea note care se intrunesc fără greutate într-o figură puternică originală. această figură însă n-are o viaţă proprie, obiectivă; Dionis nu se mişcă înaintea noastră de sine stătător, departe de viaţa sufletească a povestitorului. Dionis este Eminescu insuşi. Dionis este o creaţiune lirică nu epică.
Negreşit, Dionis fiind Eminescu insuşi, devine foarte interesant, dar nu din punct de vedere poetic, ci din punct de vedere literar istoric. El nu ne interesează prin el insuşi, ci numai ca prin el, vedem pe Eminescu. Interesul nu e poetic , ci discursiv-stiintific.
Neavând nici intrigă, nici caractere, noi o considerăm ca o povestire filozofică, iar nu ca o nuvelă. Defectuoasă fundamental ca nuvela, ea işi pastrează toată valoarea ca povestire filozofică. Scrisă sub influenţa lui Kant, a lui Gothe (Faust) şi a romantismului german, ea este una din cele mai stralucite probe a extraordinarei inteligenşe şi imaginaţii ale marelui nostru poet. Căci dacă gândirea abstractă de la care porneşte eminescu se găseşte într-un sistem străin, toate consecvenţele şi modalităţile concrete ale realizării acestei gândiri atat de lungi se datorează lui. Tot acel fermecător amestec de vis şi realitate, de cer şi de pamant, toată acea atmosferă de lumină dumnezeiască şi extralumească este opera lui. Aşa fiind Eminescu se arată în proza de o vigoare şi o adâncime pe care nici un alt prozator român n-a avut-o, inafară de Caragiale. Din acest punct de vedere considerăm, Sărmanul Dionis, întrucât o considerăm o povestire filozofică, este într-adevar o operă clasică a literaturii noastre.
H. Sanielevici:
Sărmanul Dionis este o adevărată sinteză artistică a romantismului german, cuprinând, strânse ca într-un focar, aproape toate caracteristicile unei şcoli literare. Cu gândirea lui ascuţită şi viguroasă Dionis percepe lumea, o judecă şi prin aceasta o şi stăpâneşte parcă... şi pentru a o umili mai bine, şi pentru a simţi mai bine propria lui superioritate, el o parodiază în cunoscutele versuri umoristică, recunoscând patimile şi obiceiurile omeneşti, ba chiar sisteme de filozofie. Sub înfiorarea celui mai ferice vis pe care-l poate avea un tânar de 18 ani, Dionis adoarme; dar după teoria romanticilor ca visul trebuie cât mai bine împletit cu realitatea, pentru ca cititorul- său privitorul- să se turbure, să se dezorienteze, să piardă simţul de obiectivitate şi să poată intra cu atat mai bine în fanteziile poetului. De fapt Dionis se deşteaptă în vis cea ce noi nu bagăm de seamă, aşa că suntem cu atât mai viu impresionaţi. Schimbarea din nou a intrigii perspective este de un efect poetic admirabil. Parcă ni se strânge inima la ideea că intram din nou, de la lumina zilei, în confuziunea visului fantastic, şi totusi curiozitatea noastră e viu aţâţată. Dar în curând ne incredinţăm ca Dionis visează cu ochii deschişi, amestecând visul cu realitatea, şi intelegem cu acest prilej că umbra este protretul, Ruben e Riven, iar "umbrele de pe aceea lume" sunt doctorul si tatăl mariei. Desigur nu s-ar putea aplica mai bine principiului romantic. Iată-l pe Dionis în noua lui stare socială. împărtăşim cu dânsul adânca-i mulţumire şi admirăm fina analizare psihologică a autorului.
