Structura nuvelei
Eminescu scrie o proză de idei, axată pe problematica geniului şi căutările spirituale. Formula literară a epicii eminesciene se situează între nuvelă şi poem filosofic. Majoritatea exegeţilor lui Eminescu arată că Sărmanul Dionis este o nuvelă fantastică (Tudor Vianu, Eugen Simion, Nicolae Ciobănescu) şi mai puţin un poem în proză (George Călinescu, Mihai Zamfir), deşi naraţiunea poetică este modul de expunere dominant. Poemul în proză şi sublimarea poetică a fondului ideatic sunt argumentate de către George Călinescu, aşa cum narativitatea riguroasa este pusă in lumină de către alţi exegeţi. sunt de subliniat de asemenea tensiunea poetica şi misterul, prezente în filonul liric si în cel narativ. Punând accent pe pasiune si reflexivitate, autorul le apropie într-o proză fantastică, axată pe misterele vieţii cosmice.
În spirit romantic, la Eminescu,
fantasticul, aşa cum scrie Al. Philippide, este un mod de viaţă sufletească şi o atitudine mentală. Recursul este la visul sufletului, pentru a reflecta subiectivitatea spaţiului şi a timpului şi oglindirea divinităţii în om. Misterele visului sufletului vor produce stari de beatitudine. Există un fir epic al întâmplărilor prin care trece Dionis şi o tensiune a existenţei acestuia, alimentate de eros şi de filozofie, de codurile cărturăreşti – magice. Visul, istoria, copilăria şi iubirea sunt premisele aspiraţiei cosmice fără precedent.
Existenţa, în critica specializată, a seriilor epice si lirice ale prozei eminesciene, se datorează abundenţei descriptive, motivelor şi simbolurilor romantice şi incărcăturii subiective. Există o „convergenţă lăuntrică" (Tudor Vianu), dinamică, însufleţită, a tablourilor, descrierilor şi portretelor autorului romantic, care asociază aspecte spirituale şi morale. Distribuirea secvenţelor scrierii între poem şi nuvelă ţine de viziunea întregului şi tensiunea scrisului , de fluxul afectiv şi de propensiunea spre fantastic, de explicarea atitudinii stilistice. De aici rezultă poezia şi pictura stărilor şi mai puţin a caracterelor.
Momentele subiectului
I. Lumea-i visul sufletului nostru.
PROLOG - A vedea lumea cu mai mulţi ochi.
1. Argumentul teoretic
- Văzute cu ochii minţii, microcosmosul şi macrocosmosul au dimensiunea pe care o vrem.
- Trecutul şi viitorul sunt în suflet ca pădurea într-un
sâmbure de ghindă, cerul înstelat reflectat într-un sâmbure de roua.
2. Dionis vrea să coordoneze şirul fenomenelor (în epilog XV, vom afla ca Dionis este încercat de reminiscenţe , de o "luciditate retrospectivă").
II. Cugetările în versuri ale sărmanului Dionis despre lumea comuna
III. Imaginea captivantă a tinerei fete cântând la pian
INTRIGA – V. Dionis descifrează manuscrisul de zodii, care-i aprinde creierii ("superstiţioşi")
- Se realizează o prefigurare tensionată
DESFAşURAREA ACţIUNII – Configurarea se realizează prin mai multe secvenţe epice
VI. Călătorind din veac în veac, Dionis se trezeşte în vremea lui Alexandru cel Bun , sub chipul călugărului Dan.
VII. Maistrul Ruben îl iniţiază pe Dan in recunoaşterea omului cel veşnic (umbra) şi a şirului de oameni trecători.
- Discuţiile lor despre Dumnezeu şi om.
VIII. Dialogul cugetărilor lui Dan cu sine însuşi.
- Prezentarea lui Dan şi a Mariei, "îngerul blond"; Călătoria cosmică a celor doi.
- Despărţirea fiinţei lui Dan într-o parte eterna, a umbrei şi una trecătoare, pământească. "Umbra luminoasă", Dan ia cu el în cosmos, intr-o călătorie "cat o sărutare lungă", umbra Mariei.
IX. Judeţul înfricoşat al pământului după cartea lui Zoroastru (crime, războaie, ură).
PUNCTUL CULMINANT - SUBLIMUL COSMIC AL îNCHIPUIRII LUI Dionis – Descrierea (tabloul) "încremeneşte" o sta
X. imaginaţia urieşească a eroului creează o natură paradisiacă şi ceruri cu oglinzi.
XI. Semnul interzis pentru Dionis , ochiul de foc, se află deasupra domei lui Dumnezeu.
XII. In armonia cosmosului , care-i împleteşte gândurile , Dionis se întreabă: "Oare fără s-o ştiu , nu sunt eu însumi Dumne…"
DEZNODăMÂNTUL
XIII. Dan va fi pedepsit, fiind afundat în nemărginire
XIV. în lumea reală Dionis este salvat datorită iubirii şi unei moşteniri.
EPILOG
XV. Existenţa unui regizor îndărătul culiselor vieţii. Pare o dezlegare, un răspuns, pentru prolog: doma lui Dumnezeu este un spaţiu interzis şi inaccesibil; "omul suportă rar plenitudinea zeilor", scrie Holderin.
XVI. Citatul din Theophile Gautier privitor la "existenţa adevărată" şi la căutarea "adevăratei noastre patrii".
Lumea ca voinţă şi reprezentare (Schopenhauer), idealitatea (influenţa lui Kant), relativitatea şi deşertăciunea (influenta autohtona şi cea indică) se sprijină la Eminescu pe folosirea frecventă a unor noţiuni precum a vrea, a vedea, ochi, lume, a putea, a zice, viaţă, umbră, a părea, a trece, lună, noapte, alb, suflet, vis, etc. le intâlnim si in nuvela Sarmanul Dionis confirmand criteriile romantice ale afectivitatii (vazul, auzul, etc.), reflectiuni (inteligentei) si imaginarului (fanteziei).
Prologul şi epilogul dublu folosesc prezentul pentru punerea (rezolvarea) problemelor filosofice şi imperfectul pentru convenţia textului: lumea-i visul sufletului nostru. Timpurile verbului marchează textul din punct de vedere stilistic şi îi determină structura. în Sărmanul Dionis reconstituirea, poetică, a temporalităţii înseamnă o reprezentare (înlănţuire, durată, intensitate).
