Geneză ţi izvoare
Elaborată concomitent cu poezia, proza eminesciană exprimă stările de spirit ale creatorului, din epoca prestudenşească (Geniu pustiu), studenşească (
Sărmanul Dionis), ieţeană (Cezara) ţi bucureţteană (Avatarii faraonului Tla). Proză romantică, filosifică ţi fantastică,
Sărmanul Dionis marchează o mare deschidere în epica românească. Elaborată la Viena, în 1871 ţi citită lui Ioan Slavici, nuvela va fi publicată de către Iacob Negruzzi în „Convorbiri literare” din decembrie 1872 ţi ianuarie 1873, după lectura ei la Junimea (septembrie 1872).
În climatul universitar vienez, Eminescu asimilează multă filozofie ţi urmăreţte cu atenşie lucrări de istorie, astrologie ţi drept. El consideră că menirea filosofiei (a creaşiei, în sens larg) este de a pune probleme. Probabil, că ţi din această cauză nuvela a fost receptată la început ca o extravaganşă, ca o excepşie. Pentru înşelegerea ei sunt esenşiale demarcaşiile dintre vis ţi realitate ţi evidenşierea structurii complexe.
Sărmanul Dionis este nuvela scrisă de Eminescu la 20 de ani. Operă literară de tinereşe, ea arată preocupările scriitorului, concepşia sa literară ţi unele din temele creaşiei. Spiritul creatorului poate fi explicat mai bine dacă arătăm preocupările literare ale acestei perioade.
Astfel, alături de
Sărmanul Dionis (1872) se situează înger ?i demon (1873), împărat ţi proletar (1874), Memento mori (1872), Miradoniz (1872), Făt Frumos din lacrimă (1870), Preot ţi filosof (1874), Avatarii faraonului Tla (1871-1874), Cezara (1876), Archaeus (1874-1876).
în amintirile de la Junimea, George Panu scrie că Eminescu a citit la ”Junimea”, în 1872, fragmentul Egipteanul din Memento mori ţi ”faimoasa nuvelă” Sărmanul Dionis, stranie ţi extravantă, o capodoperă care prezintă teoria metempsihozei. Fantezia, metafizică si excesul de imaginatie si de poezie sunt semnalate de acum, precum si excursiile filozofice în marginea apriorismului kantian. De la început sunt vizibile dimensiunile filozofice („concepşiunea” ţi abstractiunile), fantastice ţi realiste (istorice) ale acestei opere. în procesul-verbal al ţedinşei, A.D.Xenopol arată că Maiorescu ţi Pogor observa că „sfârţitul ţi modul dezlegării nu corespunde cu caracterul întregei scrieri”. Acest aspect va fi dezbătut în continuare de către critica literală ţi caracteristicile lirice ţi epice ale textului. Romantismul, visarea ţi magia (idealismul magic) sunt alte aspecte care se impun discu?iei critice încă de acum, alături de influenşele filosofice ţi de personaje.
Cele mai importante surse filosofice sunt I.Kant ţi A.Schopenhauer . Exegen?ii indică şi literatura romantică germană: Novalis (prin romanul Heinrich von Ofterdingen), pentru via?a pe o alta planetă, Gothe, pentru diavolescul din Ruben ?i Adalbert von Chamisso (prin Peter Schlemihl), pentru motivul umbrei. Timpul ?i spatiul sunt forme de structurare a realita?ii, iar lumea apare ca o iluzie a spiritului nostru, ca un vis. Eugen Simion scrie că epica eminesciană participă, alături de poezie la realizarea unei mitologii na?ionale, combinând stilistic aspectele fantastice ţi filosofice cu cele istorice ţi realiste.
Indicarea unei surse, izvoare ţi influţene nu diminuează spiritul eminescian, ci aproximează dimensiunile. Plăsmuind lumea ţi raportând-o la eternitate, conform năzuinşei sale suflete?ti, autorul apelează la încărcătura de idei a timpului. Astfel, inflenşele kantiene, schopenhaueriene, budiste, panteiste, creţtine ţi folclorice constituie, aţa cum arată tradişia critică, realităşi (posibilităşi) ale acestei opere, perspective ale comentariului exegetic.
Dionis este un nume întâlnit foarte rar în onomastica eminesciană. Filiaşia (gravă ţi ironică) este între Dionisie, căutătorul numelor divine ţi al ierarhiilor cereţti ţi eroul eminescian, sărmanul metafizic aspirând la nemărginire. Căci eroul este un „bătut de gânduri”. Viziunea epică eminesciană a călătoriilor în timp, spaşiu ţi spre arheul fiinşei (modală) este de mare amploare ţi are o amprentă folclorică, filozofică ţi religioasă.
