DIONIS – DAN
Nuvela Sărmanul Dionis ilustrează condiţia omului de geniu, condamnat să trăiască într-un „cerc strâmt”, într-un spaţiu concentraţionar, în care cugetarea metafizică a lui Dan – Dionis predispune la evadarea din real în macrounivers şi în macrotimp (căci geniului eminescian nu i se pot trasa limite spaţio-temporale!), prin intermediul visului. Axată pe tema ”eului” – în opinia lui Tzvetan Todorov – opera traduce ideea posibilităţii spiritualizării lumii, ca una din marile şanse ale omului de a ieşi din universul concentraţionar. Din acest punct de vedere, aventura protagonistului e o formă de recunoaştere a atotputerniciei eului, singurul suveran în stare de a fi ubicuu şi deasupra timpului.
Existenţa celor două planuri temporale şi spaţiale, a dus la prezenţa unui număr mic de personaje, ipostaziate sub formă de dublete: Dionis – Dan, Riven – Ruben, copila blondă – Maria, tatăl – Tudor Mesteacăn şi umbra – portretul. Individualizarea lor se realizează prin mijloace descriptive, nume, plasarea în timp şi spaţiu, precum şi prin dialogul convenţional. Personajele sunt simboluri în jocul unei aventuri iniţiatice pe tema filosofică a metempsihozei. Astfel, Dan este tipul tânărului ce trebuie să treacă printr-o probă de iniţiere şi care se aseamănă, prin formula rostită, cu Faust, în timp ce Ruben îi cuprinde, deopotrivă, în fiinţa sa, pe Faust şi pe Mefisto.
Aşa cum ne relevă şi titlul, Dan – Dionis este personajul principal şi eponim, fiind prezent în toate momentele subiectului. De asemenea, poate fi considerat un avatar al lui Lucifer, îngerul alungat din Rai deoarece a avut cutezanţa să se considere Dumnezeu. Prin raportare la tema călătoriei, titlul se validează ca oximoron, deoarece protagonistul poartă numele zeului Dyonisos din mitologia greacă, vesel şi petrecăreţ, în antiteză cu epitetul „sărman” ce traduce eşecul încercării lui Dionis de a atinge absolutul. Prin nume se ilustrează sursa dionisiacă a căutării sale, extazul de a anula orice convenţie. în opinia lui Mircea Eliade, condiţia de „sărman”, de „orfan” nu este decât o deghizare a sacrului în profan (de aici motivul aparenţelor înşelătoare). Dimensiunea dionisiacă a eroului eminescian se manifestă ca atitudine a conştiinţei sale faţă de realitatea istorică „decadentă”, ale cărei efecte încearcă să le „exorcizeze” în mod magic, zbătându-se între ratare şi creaţie.
Dionis este un erou „titanic şi demonic” (Zoe Dumitrescu Buşulenga), un personaj romantic a cărui condiţie tragică de damnat izvorăşte din neputinţa de dezmărginire şi, totodată, este un personaj excepţional pentru că îmbină elementele faustice cu inocenţa copilărească. El reprezintă, de altfel, cele două feţe ale lui Ianus, o faţă îndreptată spre trecut şi o alta spre viitor: „…acum am doi oameni cu totul deosebiţi în mine – unul, călugărul Dan, care trăieşte în vremea domniei lui Alexandru-Vodă, altul cu alt nume, Dionis, trăind peste cinci sute de ani de-acum înainte”.
Portretul fizic al personajului, realizat prin caracterizare directă, de către narator, ne dezvăluie prototipul romantic al personajului eminescian, amintind, în mod evident, de chipul lui Eminescu: „Faţa era de acea dulceaţă vânătă-albă”, „o frunte netedă atât de netedă, de albă, corect boltită”, „părul numai cam pre lung curgea în viţe până pe spate”. Această schiţă de profil sintetizează atât trăsăturile fizice, cât şi unele morale, trăsături asemănătoare cu cele ale geniului şi ale titanului, cu cele ale îngerului şi ale demonului, frumuseţea sa fizică amintind de perfecţiunea androgină.
într-o anumită ierarhizare socială, Dionis e un orfan condamnat la singurătate, moştenind de la părinţii săi condiţia de paria, ceea ce îl predispune la pesimism. Dionis este un personaj romantic, adică un ins superior condamnat să trăiască într-o societate mediocră, dominată de interese mercantile, în care îşi poate atinge idealul doar parţial şi aceasta numai prin iubire. Trăsăturile protagonistului sunt reliefate şi în mod indirect prin fapte, gânduri, limbaj, prin nume, şi prin relaţia cu celelalte personaje.
Dionis are trei existenţe: tânăr preot persan (Zoroastru) care, descoperind drumul spre absolut, se eliberează de condiţia telurică; o altă ipostază este aceea de călugăr ortodox (Dan), care ratează şansa atingerii absolutului; iar cea din urmă ipostază este aceea de sărman copist, căruia, în final, i se anihilează orice punte de legătură cu aventurile anterioare.
Spirit fantezist, preocupat de metafizică, hipersensibil, Dionis dă glas motivaţiei sale interioare în „dialogul” cu portretul tatălui său, care nu este altceva decât propria-i imagine din oglindă, altcineva şi totuşi el însuşi. Se cristalizează acum binecunoscuta temă a complexului identităţii originare, iar din unghi fantastic se sublimează tema umbrei, ca expresie a dublului eului uman, adică a eului metafizic.
Tânărul copist, dotat cu inteligenţă şi sensibilitate, este capabil să se înalţe spre cunoaşterea absolută, devenind totodată conştient că absolutul este de neatins. De aceea, el simte în mod obscur că durata nu-i poate fi închisă între limitele unei existenţe apăsat terestre, şi de aceea doreşte să oprească, parafrazându-l pe Lucian Blaga, ceasornicul ce-i măsoară destrămarea.
Dionis este un tânăr de aproape 18 ani, înzestrat cu un spirit reflexiv capabil de o intensă visătorie, de o profundă melancolie. Singur, orfan şi sărac, Dionis este un erou excepţional, aplecat exclusiv asupra domeniului cunoaşterii, cu evidente înclinaţii spre meditaţia filosofică : „…un copist avizat a se cultiva pe apucate şi această libertatea de alegere în elementele de cultură îl făcea să citească numai ceea ce se potrivea cu predispunerea sa sufletească atât de visătoare.
Ascendenţa sa e neguroasă – tatăl de origine aristocratică, modest sub raport material „se rătăcise în clasele poporului de jos”, întreţinând legături cu fiica unui preot bătrân, iar fructul acestei legături stigmatizate de societate este Dionis. Tatăl moare într-un spital de alienaţi, fiind dezmoştenit, în timp ce mama îl creşte „din lucrul mâinilor ei”. Singura sa avere mai de preţ era un portret din tinereţe al tatălui său, în care îşi regăseşte fascinat propriile trăsături, şi cu care poartă lungi dialoguri imaginare (ca şi la Hamlet, umbra tatălui planează asupra fiului).
Prin descrierea vestimentaţiei lui şi a casei în care locuieşte, autorul evidenţiază sărăcia în care trăieşte tânărul metafizician, iubitor de singurătate. Astfel, vestimentaţia lui Dionis era constituită din „nişte ciubote mari”, „o căciuliţă miţoasă”, „paltonul ud”, în timp ce casa este veche şi dărăpănată. Camera de la etaj pe care o ocupa Dionis are „pereţii negri de şiroaiele de ploaie ce curgeau prin pod şi un mucegai verde se prinsese de var.”
Dionis face parte din categoria inadaptaţilor superiori, având conştiinţa inutilităţii sale sociale. Fragilitatea sa morală îl face să gândească dezamăgit: „…neiubit şi neurât de nimeni, se va stinge asemenea unei scântei…”. Eroul este conştient de destinul său ciudat în mijlocul unei lumi ostile valorilor spiritului, şi pentru a sugera împrejurările existenţei sale chinuite recurge la ironie (Cugetările Sărmanului Dionis), la visul dureros. De aceea, dorinţa de mărire, de depăşire a condiţiei, este dictată de voinţa şi orgoliul supraeroului nitzschean, dornic să ia în stăpânire Absolutul.
Trăind într-o lume a ideilor, asemenea bătrânului dascăl din Scrisoarea I, el are o conştiinţă frământată de idei şi întrebări, evidenţiate prin monologul interior: „Cine ştie dacă nu trăim într-o lume microscopică şi numai făptura ochilor noştri ne face să o vedem în mărimea în care o vedem.” însetat de cunoaştere, pătruns de teoria metempsihozei, este convins că materia cosmică e într-o continuă metamorfoză, fiind stăpânit de o curiozitate iscoditoare: „Dacă am afla misterul prin care să ne punem în legătură cu aceste două ordini de lucruri care sunt ascunse în noi, mister pe care l-au posedat poate magii egipteni sau asirieni, atunci în adâncurile sufletului coborându-ne am putea trăi aievea în trecut şi am putea locui lumea stelelor şi a soarelui”.
Ne întrebăm care este rolul acestei ascensiuni? Pentru că ridicându-se până la lună, la limita dintre creat şi increat, Dan are o experienţă extatică, al cărei intermediar este erosul. Reconstituirea cuplului, în centrul absolut al arhitecturii universale, un locus amoerus privilegiat (în care se îmbină elemente ale cosmologiei megalitice cu elemente ale unui cosmos familiar), certifică valoarea de principiu primordial al erosului, singura cale de împlinire a lui Dionis. Aşadar, Dionis întrezăreşte în sine prezenţa Eternului, îi simte chemarea, şi de aici aspiraţia lui metafizică.
Visul se organizează într-o naraţiune fantastică, în care Dan – Dionis îşi dezvăluie setea de cunoaştere şi ştiinţa de a dobândi formulele magice ale migrării în timp şi spaţiu, puterea de a iubi şi de a dărui iubitei senzaţia participării cu o neasemuită voluptate la naşterea sentimentelor perechii iniţiale din Eden, precum şi cutezanţa luciferică de a se substitui Logosului creator. Revelaţia protagonistului, că el e Dumnezeu, se leagă de gândirea Upanişadelor, care expun că, în starea de transcendenţă, sufletul uman se identifică cu cel universal. Conform acestei teorii, cunoscându-l pe Brahman, omul devine Brahman. şi cu toate acestea, eroul nu avea pregătirea potrivită unei astfel de realizări, conchide Amita Bhose (Eminescu şi India), căci autorul nu l-a situat pe Dionis într-un spaţiu spiritual, ci l-a circumscris unui cerc magic. Poate de aceea, Dan nu a reuşit să treacă dincolo de poarta Domului lui Dumnezeu, negăsind nici în cartea lui Zoroastru răspunsul întrebării sale: „Dacă nu-L ai în tine, nu există pentru tine, şi în zadar îl cauţi”. Act sisific, efortul explică şi tâlcul titlului nuvelei, protagonistul fiind „sărmanul Dionis”, în măsura în care împărtăşeşte soarta eternă a omului – făptură sortită să trăiască sub specia relativităţii şi vremelniciei, deşi în sufletul său stăruie o vioară, în care stau închise toate cântările.
Motivaţia lui Dan, angajat într-o aventură prometeică, pare a fi asemănătoare cu cea a lui Faust: dorinţa cunoaşterii totale îi subjugă pe amândoi, dar şi revolta împotriva constrângerilor de ordin social şi spaţio-temporal. Eroul eminescian se deosebeşte însă de cel al lui Goethe, pentru că, fără a deţine experienţa acestuia şi un laborator performant, îşi fundamentează cunoaşterea pe o impresionantă capacitate meditativă. El recurge la o operaţie magică, întorcând filele cărţii din 7 în 7 pagini spre a sili divinitatea să-i deschidă porţile Absolutului. Dan – Dionis trăieşte tragicul faptei, reiterând imaginea unui Lucifer ce doreşte să se substituie lui Dumnezeu, în timp ce Faust trăieşte tragicul opţiunii, căci atitudinea apostazică nu duce la negare, fiindcă Faust crede în Dumnezeu, în miracolul salvării fiinţei sale. Dar eroul nu atinge abisurile damnatului Lucifer, pentru că gândirea a lui păstrat vie imaginea mântuitoare a Mariei, îngerul ce nu a cunoscut îndoiala. De aceea, reţinem opinia Ioanei Em. Petrescu, potrivit căreia „existenţa lui Dionis se află, toată, sub semnul arderii deminice, al gândirii incandescente”, marcate din punct de vedere cromatic prin utilizarea roşului în opoziţie cu albastrul gândirii nostalgice a Mariei.
Dar oare Dionis n-a gustat fericirea în a cărei căutare a trecut şi peste marginea lumii? Paradisul său, pe care îl pierduse în vis, nu l-a regăsit oare în viaţa sa pe pământ, alături de Maria? Să remarcăm, aşadar, că sancţiunea atrage posibilitatea reeditării aici, pe pământ, în viaţa reală, a fericirii paradisiace, alături de Maria, o altă ipostază a „florii albastre”, care parcă îi spune iubitului „Iar te-ai cufundat în stele şi în nori şi ceruri nalte …/ Nu căta în depărtare fericirea ta iubite!” De data aceasta, demonul eminescian şi-a cucerit liniştea sufletească lângă îngerul său, un înger „ce n-a cunoscut îndoiala niciodată”. El este salvat de orgoliul total prin disponibilitatea erotică, deşi aventura onirică a însemnat certitudinea că eroul nu va putea să-şi depăşească condiţia, aşa cum nici avatarurile sale nu au făcut-o. Credem că prăbuşirea lui Dionis nu poate simboliza moartea spiritului, poate doar obnubilarea lui, îndepărtarea de posibilităţile ieşirii din individuare.
Privit în datele sale definitorii: timiditatea şi stângăcia în raporturile cu alţii, dorinţa de a pătrunde tainele lumii şi indiferenţa faţă de societatea filistină, cutezanţa, aspiraţia spre un ideal de dragoste înalt, ardent, şi, în acelaşi timp, umilinţa, sentimentul damnării, Dionis ne apare ca un personaj original şi excepţional.
